Cinematografia românească. Secvența Buftea
Instaurarea comunismului la putere a prins cinematografia românească într-un stadiu nu foarte dezvoltat, cu o tradiție firavă, cum menționează istoricul Bogdan Jitea (Cinema în RSR. Conformism și disidență în industria ceaușistă de filme,Polirom, 2021). Avantaj sau nu, depinde cum privim lucrurile, ca aproape întotdeauna în istorie. Înființat din 1938, Oficiul Național al Cinematografiei era singurul organism care se ocupa de acest sector, dar care, fiind în subordinea MApN, avea în vedere cu precădere producerea de jurnale de război și documentare. O singură realizare de reținut la capitolul film artistic, potrivit lucrării lui Bogdan Jitea: ecranizarea piesei O noapte furtunoasă, de I.L. Caragiale (1943).
Apoi, în scenă au intrat comuniștii, care în 1948 au naționalizat industria cinematografică. A apărut în cadru și întreprinderea mixtă româno-sovietică aferentă, Sovromfilm. Secvență scurtă, căci în 1952 este desființată.
Fără a mai pomeni alte comitete și comiții înființate în materie (găsiți toate detaliile în cartea menționată, recomand), sar (nu peste ax) la partea esențială în ceea ce privește filmele, producerea lor efectivă. În acest scop, s-a decis construirea Centrului Cinematografic Buftea, pentru care s-a lucrat din 1951 pînă în 1959, după un proiect, firește, sovietic. Arhitectul Nicolae Lupu a avut la dispoziție o suprafață de 50 de hectare în localitatea Buftea pentru a construi ansamblul cinematografic, care ulterior a făcut istorie. Și nu-i de mirare. Iată cam cum se prezenta, pe scurt, situația la studiourile din Buftea, la începutul anilor ’70, conform memoriilor lui Constantin Pivniceriu, director general al Centrului atunci: patru platouri interioare insonorizate și un platou specializat pentru trucaje, echipate cu toate facilitățile tehnice, cel din urmă fiind amenajat cu un tunel ce permitea filmări prin transparență și cu un bazin pentru filmări subacvatice, studio de sunet ce cuprindea săli de montaj, săli de post-sincron și un auditoriu pentru înregistrarea muzicii, laborator de developare al materialelor filmate, toate acestea dotate cu aparaturi moderne, de înaltă tehnicitate. Decorurile și proiectoarele puteau fi montate și demontate automatizat, existau ateliere de construcție a decorurilor, de machiaj, de croitorie, de butaforie, o stație frigorifică și o recuzită imensă – vreo 35.000 de obiecte și aproximativ 50.000 de costume. Se adaugă și o bază hipică cu cai pursînge antrenați pentru filmări, o bază auto cu mașini de epocă și un velier cu pînze și motor. Plus vizita lui Kirk Douglas din 1966 și cea a lui Orson Welles din 1967.
Set. Acțiune!
Mihaela Simina este licențiată în istorie (specializarea Relații Internaționale), scriitor, coprezentator și coautor (comentariu și scenariu) al serialului documentar România construită.
