Cine sîntem şi ce vrem

Înainte de 1989 se numea autobiografie şi se făcea în rarele - pe atunci - cazuri de schimbare a locului de muncă. După 1990 a căpătat mai sofisticatul nume de curriculum vitae sau - cum s-ar spune mai pe româneşte - cursul vieţii. La început, lumea nu prea ştia să întocmească aşa ceva. Eu însumi, cînd a trebuit să "aplic" pentru o bursă în străinătate, pe la începutul anilor ’90, m-am apucat să înşir pe o hîrtie pînă şi că timp de trei luni, după o demisie, am fost şomer. Noroc că cineva din Occident m-a sfătuit să formulez altfel chestiunea, fără să mint, explicîndu-mi (mă percepea probabil ca marcat de rigorile sistemului totalitar din care abia ieşisem) că nici nu stă nimeni să controleze tot ce-am făcut eu în viaţă. Mi-a spus să scriu că am avut o perioadă în care mi-am pregătit reorientarea către o altă profesie. Se pare însă că pe atunci mulţi alţi români descopereau "avantajele" sistemului din lumea civilizată, de încredere în persoana umană şi în ceea ce declară aceasta. Şi s-au apucat să exagereze şi chiar să mintă cu neruşinare în ce priveşte aptitudinile şi propria pregătire. Dreptul la imagine a devenit suveran. Fiecare se prezenta cum voia. Era ceea ce spunea că este. S-a dezvoltat o adevărată ştiinţă a conceperii unui CV pe principiul: "Ca să fii angajat trebuie să impresionezi. Dacă reuşeşti înseamnă că ţi-ai atins obiectivul. După aceea mai vezi tu cum te descurci cu propriile minciuni". Reversul a fost că la un moment dat s-a ajuns la situaţia în care cel ce solicita un job trebuia să se arate pozitiv la toate cerinţele posibile ale firmelor. Să sugereze că nu-l preocupă viaţa de familie şi că nici distanţa mare pînă la locul de muncă nu-l deranjează. Să se arate gata să presteze ore suplimentare fără plată, să plece în delegaţie oricînd şi oriunde. Să se declare nefumător, nebăutor, nepasionat de jocurile pe calculator şi aşa mai departe. Şi nu puţini au fost cei cărora, după angajare, le-au ieşit pe nas toate aceste angajamente. Acum cîţiva ani am asistat la audierea publică a unor candidaţi pentru funcţii înalte în Consiliul Superior al Magistraturii. Aceştia îşi povesteau experienţa profesională cu lux de amănunte, de regulă nerelevante, dar din care uneori ţîşneau frustrări de care, evident, ei nici nu-şi dădeau seama. Mulţi păreau să confunde atitudinea pozitivă de tip american cu lauda deşănţată de sine. Ministrul Justiţiei de atunci, Monica Macovei, îi întreba pe rînd ce vor de fapt să facă la CSM, prin ce cred că ar putea contribui concret la mersul Justiţiei, ce principii au în viaţă. Indivizii se blocau. Păreau să nu înţeleagă ce li se cere. Ei voiau pur şi simplu funcţia cu avantajele ei. Nu păreau că se gîndiseră vreodată la o menire mai înaltă decît aceea de a se îndestula împreună cu familia, de a avea un prestigiu în societate (fie el şi fără acoperire) şi de a se distra trăgînd de sforile puterii, mai favorizînd un prieten, mai ameninţînd un inamic... Binecunoscuta deficienţă a unei identităţi şi a unor strategii naţionale de viitor se regăseşte şi la nivel individual. Prea mulţi indivizi par a nu şti exact cine sînt şi ce vor, afectaţi probabil de lunga epocă a supravieţuirii (în care li s-a spus că ar fi buricul Pămîntului). Scrisoarea de intenţie, care trebuie asociată de multe ori unui CV, îi pune pe mulţi în încurcătură. Cine citeşte la rînd o serie de asemenea scrisori şi CV-uri pentru angajare nu poate decît să se simtă copleşit de ridicolul semenilor lui. CV-urile deviază adesea în amănunte despre hobby-uri şi alte informaţii din viaţa personală. Evaluările profesionale se transformă în surse de cancan. De multe ori, curioşii responsabili cu resursele umane chiar îi îndeamnă pe solicitanţii de slujbe să scrie cît mai multe asemenea detalii. Ciudat e faptul că această practică a fost preluată de Uniunea Europeană într-o recomandare oficială, în care se explică felul în care trebuie conceput un CV. În 2004, Guvernul Năstase a aderat la acest model printr-o hotărîre (1021 din 25 iunie) "în scopul sporirii transparenţei şi exactităţii informaţiilor existente pe piaţa forţei de muncă şi pentru alinierea legislaţiei române la reglementările comunitare în domeniu". Modelul de CV, publicat într-o anexă, cuprinde, pe lîngă datele esenţiale legate de profesie, rubrici despre "aptitudini şi competenţe personale" între care sînt enumerate explicit cele artistice, sociale şi tehnice. Cu alte cuvinte, angajatorul trebuie să afle dacă ştii să cînţi la trompetă sau la tobe, dacă pictezi sau faci graffiti, dacă ai răspunderi în asociaţia de bloc sau dacă faci parte din vreo organizaţie civică, dacă eşti pasionat de pescuit sau grădinărit ori dacă joci baschet sau popice. Noroc că firmele serioase nu se interesează de aşa ceva, iar în unele locuri, cei care-şi trec hobby-urile personale în CV sînt chiar prost văzuţi.