Cine sîntem noi?

Acum vreo doi ani am discutat în mod serios cu puştii din Ferentari despre cum ne pregătim pentru meci. Că noi sîntem Învingătorii. Că o să-i facem praf şi pulbere. Cel puţin aşa am crezut. Ne strîngem într-o grămadă.

– Unu, doi, trei! Cine sîntem noi?

Liniște. Clar, puştii sînt încurcaţi. Mai încerc o dată:

– Unu, doi, trei! Cine sîntem noi?

Găbiţă e singurul care îndrăzneşte să zica ceva:

– Ghetoişti?

Vreau să zic că am întrebat cine şi nu ce, dar Nino e mai şmecher şi sare repede:

– Nu, bă, fraiere, sîntem ţigani!

Alex, care e blond, e un pic revoltat:

– Eu nu sînt ţigan!

Miki se trezește și el:

– Nici eu nu sînt, domnu’ Valeriu! Ăştia sînt, dar eu nu sînt. Eu sînt român.

Broască se trezeşte şi el:

– Nici eu, domnul, eu sînt turc!

– Bine, mă, dar eu sînt rom. E o ruşine cu asta?

Stabilim că nu e o ruşine, dar e clar că nu e nici vorbă de liantul magic care să ne facă Învingătorii pe care i-am văzut eu prin filme. S-a dus dracului toată schema mea motivaţională. Sîntem corciţi rău şi trebuie să construim o identitate de echipă. Cel puţin aşa zic toate teoriile cele procopsite că ar trebui să facem.

Mi se pare că acuşi sîntem în acelaşi punct cu societatea noastră cea minunată. E destul de clar că exerciţiul democratic a început să intre într-o fundătură şi că nu prea e deloc clar cine sîntem noi. În 1991, Michnik îi spunea lui Havel că datorită simplităţii lui a funcţionat comunismul: „[comunismul] putea să îi explice oricărui idiot complexitatea lumii… era îndeajuns să cunoşti cîteva formule pentru a fi mai deştept decît Platon, Heidegger sau Descartes“. Michnik credea că naţionalismul mîrlănesc şi primitiv o să ocupe golul lăsat de comunişti.

Incredibila reuşită a lui Funar de a ocupa timp de trei mandate funcţia de primar al Clujului în urma alegerilor, popularitatea lui Vadim Tudor perpetuată de foştii lui locotenenţi care ocupă poziţii extrem de importante în PSD, succesul discursului xenofob de dinaintea alegerilor şi al derapajelor rasiste ale unora dintre noii politicieni îi cam dau dreptate lui Michnik. Popularitatea pe care o au RTV-ul şi Antena 3, posturi care promovează tot felul de teorii isterico-naţionalisto-mîrlăneşti, arată că în mod clar o bună parte dintre compatrioţii noştri nu par a fi învăţat mare lucru din experienţa comunistă.

Emisiunile recente în care liderul PSD scoate la tablă jurnaliştii cu care discută şi îi încurajează cu un „bravo“ blînd cînd spun ceea ce îşi doreşte dînsul, glorificarea doamnei Firea şi a domnului Tăriceanu la televiziunea domnului Ghiţă sînt, toate, motive de îngrijorare. Aşa cum sînt şi minciunile deşănţate ale „invitaţilor imparţiali“ menite să-i prezinte pe corupţii momentului ca victime ale unei poliţii politice, minciuni prezentate la televiziunile controlate de tot felul de mafioţi disperaţi să iasă sau măcar să nu intre în puşcărie.

Dar cea mai îngrijătoare este tendinţa din ce în ce mai clară de acceptare şi proslăvire a arhetipului tătucului mult iubit al partidului luptător pentru românii adevăraţi. Băsescu a fost candidat unic la şefia PMP, Dragnea la şefia PSD, Tăriceanu la şefia ALDE şi Buşoi la şefia PNL Bucureşti. Este oarecum greu de înţeles cum toţi cei de mai sus se bat cu pumnul în piept, de fiecare dată cînd pot, că ei sînt cei mai mari apărători ai democraţiei. Începem din ce în ce mai mult să reproducem sistemul democratic al lui Putin şi Erdogan, şi, personal, mă simt îngrozit de simţămîntul de duioşie pe care îl am reamintindu-mi de modelul, prin comparaţie benign, al democraţiei originale promovate de Ion Iliescu. Declaraţia recentă a celui mai faimos bolovan al României, care din nefericire ne-a fost şi preşedinte, prin care acesta îl compara pe domnul Tăriceanu cu Thatcher, Kohl şi Gorbaciov, este la fel de pupincuristă şi interesată cum sînt şi declaraţiile de iubire şi admiraţie neţărmurită ale altui tont faimos pentru sultanul de la Răsărit.

În acest moment, exerciţiul pe care l-am făcut eu cu puştii mei ar fi un succes pentru o grămadă de oameni politici dintre cei mai influenţi în România, care ar striga triumfător într-un singur glas: „Sîntem români verzi şi penali!“ Cel mai logic răspuns pentru noi, restul, ar fi însă că sîntem cam corciţi şi cu tendinţe asemănătoare cu ale turcilor.

În mod sigur, domnul Ponta ar rînji satisfăcut ca orice naţionalist mîrlan la care se gîndea Michnik.

O ţară divizată, cu jumătate din populaţie fiind fascinată de mitomani hoţomani cu porniri autoritare şi cu excese religioase ipocrite, cu televiziuni bine controlate de ei şi cu un risc mare de demonstraţii stradale, poate fi la fel de bine nu numai Turcia, ci şi România, precum şi o mulţime de alte state din jurul nostru.