Cînd sîntem patrioţi?
Din cînd în cînd, mă-ntîlnesc cu prieteni care s-au stabilit în neagra străinătate. Germania, Chile, Australia, Franţa, Serbia, inevitabil SUA şi Canada. Unii au "fugit" înainte de '89, alţii au emigrat după, majoritatea sînt bine instalaţi, au familii, copii şi slujbe sigure. Unii şi-au însuşit un simpatic accent străin, dar nu-i judec pentru asta, dacă nu vorbeşti româneşte cu nimeni, n-ai cum să nu fii invadat de sonorităţile ambiente. Întîlnirile decurg după un adevărat ritual. În prima parte ne punem la curent cu ce a mai făcut fiecare, aici sau acolo, ce fac copiii etc. Apoi, cădem pe panta amintirilor din liceu, facultate sau ce-o fi, "îl mai ştii pe ăla?" etc. În fine (şi ăsta e momentul care mă intrigă), încep să te întrebe de gropile din stradă, cine e ăla care ţipă despre Steaua, de ce vorbesc ciudat prezentatorii TV, ce mai aşteptăm ca să schimbăm legea X. Îi nedumeresc numărul excesiv de stele al hotelurilor, familiaritatea (tot excesivă) a chelnerilor, mirosurile, mitocănia funcţionarilor, manelele. Ca să nu mai zic de cazurile în care au de reglementat case, documente, moşteniri! O prietenă din Paris povestea siderată că, avînd o treabă juridică, plătise cabinetului de avocatură tariful stabilit. După care, cel care-i făcuse efectiv actele i-a pretins deschis, fără ruşine, o mică atenţie suplimentară, că "aşa se face"! Nefiind, din păcate, diplomaţi de carieră, au un ton uşor enervat. Desigur nu-mi cer socoteală mie personal, dar se exprimă cam agresiv şi zeflemist la adresa micilor sau marilor realităţi cu care eu m-am cam obişnuit sau pe care, în cel mai rău caz, le consider un tribut plătit temporar eternei tranziţii. E momentul în care încep să mă enervez şi eu, devin irascibil, găsesc argumente pro (sau contra), diverse scuze şi le ironizez rigoarea cu care acuză chestiuni care "pe vremea lor" erau mai catastrofale ca acum. Pe scurt, în astfel de ocazii m-am surprins devenind un mic avocat al Guvernului, al României, al statu quo- ului. Fac toate astea, deşi în sinea mea ştiu că au dreptate, că treaba nu merge, că cele mai înfloritoare imagini ale ţării sînt hoţia, mitocănia şi impostura. Ca orice erou romantic, trăiesc o dureroasă contradicţie internă! Din orbire? Din spirit de contradicţie? Din patriotism? Din naţionalism? Nu ştiu. Dar enervarea e reală, iar rănile trandafirii. Şi sîntem mulţi suferinzi de sindromul patriotic! Caut să nu dau mare importanţă acestor incidente. În fond, eu însumi, cînd lucram "afară", eram cuprins de aceeaşi perplexitate explozivă cînd veneam în Bucureşti. Prin anii '90 se practicau patrulele mixte (poliţist plus soldat) care te legitimau pe nepusă masă, TVR-ul era sluga PDSR-ului, apăruse reglementarea declarării identităţii dacă voiai să schimbi dolari în lei (invers nu se putea!), iar uneori miniştrii intervievaţi prin telefon te înjurau. Înţelegeam de ce se întîmplă toate astea, dar nu puteam accepta. Prietenii mă priveau ironici, bănuindu-mă că "fac fiţe". Mă regăsesc acum în tabăra lor de înţelepţi orientali cu năravuri balcanice. O parte din cele descrise s-au mai rezolvat, au apărut altele. Aviară, privatizări, evaziuni, mafie. Sau sînt mai evidente. Acum, majoritatea întîlnirilor mele se desfăşoară între noi, cei ce răbdăm aici de două mii de ani. Ştim toate relele. Pe unele le trăim pe propria piele, despre altele ne oferă detalii stupefiante presa. Simpla lectură a ziarului îţi provoacă hernii mentale nevindecabile nici la Viena. Cele mai mari rating-uri (în afară de telenovele) le au ştirile, talk-show-urile şi emisiunile de umor scrîşnit. Toate sînt acide, sardonice, chiar violente, la adresa Guvernului, politicienilor, "tehnicienilor". Noi adăugăm detalii şi invectivele cele mai inventive. În aceste circumstanţe, disponibilitatea avocăţească ne dispare, totul e impardonabil, iar soluţia clară - suprapopularea puşcăriilor. Patriotismul defensiv, manifest în relaţia cu "cei de-afară", devine unul critic (şi constructiv, nu-i aşa?), bine instalat la impunătorul sediu al revoluţiilor intelectuale - masa de cafenea.