Cînd e mai bine să rîzi de lume?

Rîsul, se știe, e sănătos. E recomandat oricui. Dar nu chiar oricînd. Uneori, rîsul e cumva obligatoriu – cum să nu rîzi la o comedie bună sau cînd vezi un comic talentat făcînd în toate felurile? Dar de cele mai multe ori e facultativ. Rîzî cînd îți vine. Există o vastă tipologie a rîsului – de la rîsul expirator la rîsul încordat, de la rîsul social la cel hohotit, de la rîsul sarcastic la cel inocent, de la rîsul înspăimîntător la cel blînd etc. Dar cea mai corectă distincție pentru mine este aceea dintre rîsul prostesc („rîzi ca prostul“) și rîsul inteligent. Să rîzi inteligent nu înseamnă, cum s-ar crede, să te prinzi de poantă, ci înseamnă să rîzi cînd trebuie să rîzi. M-am întrebat adesea: cînd anume e mai sănătos să rîzi de toată lumea asta? Cînd te-ai prins că este o sumă infinită de caraghioslîcuri sau cînd te-ai prins că oamenii nu se prind cît de caraghioși sînt, în fond? Adevărul e că nu e bine să rîzi nici în primul caz, nici în al doilea. Dar atunci cînd?

Destinul, în general, are forța lui, știm asta, iar Verdi o știa și mai bine. Dar la fel de adevărat este și că ne-o arată în feluri enigmatice. Începînd, de pildă, de la alegerea biografiilor prin care vrea să ne transmită ceva. Destinul se exprimă mai puternic în viețile unora decît într-ale altora, deși fiecare dintre noi, cum se spune, are un destin anume. Întrebarea esențială a acestui articol (cînd e mai bine să rîzi de lume?) este dintre acelea la care se poate răspunde doar privind atent un mare destin. Îmi vine în minte cel al lui Giuseppe Verdi, om cu o viață bogată și cu o carieră formidabilă.

Ei bine, cine vede o anumită ironie a destinului în faptul că ultima operă compusă de Giuseppe Verdi a fost o operă bufă nu cred că se înșeală. La 80 de ani, în 1893, a terminat Falstaff, după cîțiva ani de lucru intermitent. O capodoperă! Preluînd personajul shakespearian și plasîndu-l într-o epică ce vine direct din Nevestele vesele din Windsor, Verdi mai face încă o dovadă (a cîta!) a geniului său muzical. În Falstaff, dovedește nu doar că poate să scrie opere comice la nivelul operelor sale dramatice, ci și că este un maestru al contrapunctului. Scrisese deja 27 de opere și un Recviem, dar nicăieri nu folosise contrapunctul cu atîta măiestrie și cu o asemenea genială intuiție dramaturgică. În plus, ascultată astăzi, Falstaff este, muzical vorbind, o operă uimitor de modernă. Uimitor nu pentru că a fost compusă la final de secol al XIX-lea, ci pentru că a fost compusă atunci de un compozitor care avea 80 de ani.

Și ca să aflăm răspunsul la întrebarea din titlu vă sugerez să privim spre cele două capete ale carierei lui Verdi. Vom găsi două încercări în genul operei comice. Să privim un pic reperele cronologice ale vieții sale. În 1836, Verdi s-a căsătorit cu fiica protectorului său, Margherita Barezzi, o tînără pe care o iubea cu adevărat. În 1837 i se naște o fiică ce va muri însă un an mai tîrziu, în 1838. În anul morții premature a fiicei, i se naște un fiu, care va muri și el la vîrsta de un an, în 1839. În anul morții celui de-al doilea copil, Verdi termina prima lui operă, intitulată Oberto, conte di San Bonifacio. Premiera absolută a operei are loc în același an la Scala și nu e un dezastru (se cîntă, totuși, de 13 ori), dar nici o mare reușită. Impresarul său are o idee mai bună, crede el, și îi cere o operă comică. În 1840, adică exact în anul în care lucra la finalul operei comice comandate, îi moare tînăra soție, la doar 26 de ani. Așadar, într-un interval de trei ani, Verdi duce la mormînt doi copii de un an și soția. Compozitorul avea doar 27 de ani. Exact în acest timp al vieții sale, i se cere să scrie ceva comic. Nu e de mirare că opera aceea, O zi rege sau Falsul rege Stanislaw, se cîntă o singură dată, în seara premierei la Scala, și este într-un asemenea hal fluierată încît nimănui nu-i mai vine în gînd să o cînte din nou. Și trebuie că atunci, în 1840, huiduielile au fost zdravene și ecourile lor au persistat îndelung între zidurile Scalei, de vreme ce conducerea faimosului teatru de operă a programat următoarea reprezentație cu O zi rege abia în 2001. Evident, în 2001, absolut orice notă pusă pe hîrtie de Verdi interesa pe toată lumea. Dar în 1840 nu era deloc așa…

La 53 de ani după eșecul primei încercări comice, Verdi era Verdi. Compusese tot ceea ce l-a consacrat ca imens compozitor de operă, era deja o statuie în istoria muzicii și un mit strălucitor pentru Italia. Acum, la apus, cînd nu mai avea ce pierde după ce cîștigase totul – faimă, bani, recunoaștere profesională, respect unanim –, decide că încerce din nou genul comic. Anunțase de două ori că, din motive de vîrstă și putere fizică, se retrage din compoziția de opere și tot de atîtea ori s-a răzgîndit și a revenit. Interesant, de fiecare dată pentru Shakespeare. Mai întîi, în 1872, imediat după succesul imens al premierei mondiale cu Aida, mulțumit de tot ce realizase, Verdi a anunțat pentru prima dată că se retrage – avea 59 de ani. Au trecut cîțiva ani, în care a revăzut opere mai vechi, și în 1887, o nouă operă de Verdi are premiera absolută: Otello. Succesul este, iarăși, enorm și Verdi anunță din nou că se retrage definitiv. Șase ani mai tîrziu va reveni cu Falstaff. Un rol important în aceste reveniri l-a avut mai tînărul scriitor și compozitor Arrigo Boito, cu care Verdi a avut o relație culturală foarte intensă – la început vrăjmașă, apoi din ce în ce mai apropiată. În orice caz, fapt este că destinul a vrut ca ultimul lucru pe care marele Verdi l-a compus în operă să fie un moment în care întreaga distribuție cîntă „Tutto nel mondo è burla… Tutti gabbati!“ – totul în lume este o farsă și toată lumea e păcălită. Iar forma muzicală în care se cîntă această hazlie revelație este aceea a unei fugi. Cînd cineva ca Verdi, care a trăit într-o viață îndelungată tot ce se poate trăi și care a explorat muzical tot ce e omenesc, proclamă la final, într-un hohot izbăvitor, universalitatea comédiei fără să o mai fi făcut vreodată înainte, să recunoaștem că e ceva mai mult decît o părere personală.

Dacă prima operă comică nu i-a reușit, cel mai probabil pentru că compus-o într-un moment negru al vieții sale, a doua operă comică este o capodoperă, poate pentru că a compus-o într-un moment în care viața nu-i mai putea face mari surprize. Sau poate pentru că, pur și simplu, evoluase enorm în meșteșugul compoziției de opere. Sau poate pentru că destinul, care s-a exprimat la scară mare în viața acestui mare om, a vrut să ne zîmbească la sfîrșit. Sau, cel mai probabil, pentru că rîsul cel mai sănătos e la sfîrșit. De viață rîzi bine doar după ce ai trăit-o…