Cele mai strălucitoare mere roșii
Perfect roșii. Culoarea aceea atinsă de perfecțiune, știți, da?
O livadă minunată cu acest tip de mere roșii m-a întîmpinat acum ceva timp cînd am ajuns la mănăstirea Dragomirna. Ca detaliu de scenariu, tot în grădina din fața Dragomirnei își începeau liniștite ziua cîteva căprițe.
Dar povestea nu a avut mereu decoruri așa frumoase pentru eleganta Dragomirna, una dintre cele mai valoroase creații arhitectonice ale Evului Mediu românesc. Istoria ei a început cumva tipic: la sfîrșitul secolului al XVI-lea, călugărul Anastasie Crimca a primit răsplată de la domnul Moldovei Petre Șchiopul o bucată de pămînt în localitatea Mitocu Dragomirnei, în județul Suceava de astăzi. Peste niște ani, la început de secol al XVII-lea, călugărul a devenit mitropolit și a ctitorit acolo o mănăstire de proporții cu totul neobișnuite pînă atunci, Mănăstirea Dragomirna.
Vremurile tulburi din secolul al XVII‑lea au indus nevoia de apărare a complexului monahal, așa că, în 1627, acesta a fost fortificat cu ziduri înalte și puternice, cu patru turnuri de apărare la colțuri.
Cum se cam întîmplă în viața omului, el ridică ziduri cînd se simte în pericol. Chiar și așa, uneori acestea nu sînt suficiente. Invaziile cazacilor și tătarilor care au urmat nu au fost deloc blînde cu Dragomirna. Secolul următor, al XVIII-lea, a recompensat cu o perioadă de strălucire. Tot cum li se cam întîmplă și oamenilor. Simbol al epocii favorabile a fost și vizita împărătesei Ecaterina a II-a a Rusiei din 1767, care a adus în dar un impresionant policandru de cristal, expus astăzi în muzeul din mănăstire.
În 1775, Imperiul Habsburgic a anexat Bucovina, iar austriecii au desființat aproape toate mănăstirile ortodoxe din teritoriu. Nu și mănăstirea Dragomina. Aceasta a scăpat, alături de Putna și Sucevița. Că așa-i uneori, scapi și de cele mai mari pericole, deși aproape nici nu ai crede. Mai bine să crezi.
Secolul al XIX-lea a însemnat unele restaurări și extinderi ale construcției, iar secolul al XX-lea i-a adus Dragomirnei lucrări ample de renovare, care au continuat și după anul 2000. Cu succes. Și cu mere roșii.
Chiar dacă unele părți se pierd în istorie, aproape orice construcție poate deveni mai strașnică și mai impresionantă decît a fost în trecut. Și la oameni poate fi la fel.
Pentru că niciodată nu-i tîrziu să (re)construiești. Dacă crezi. În fiecare cărămidă.
Mihaela Simina este licențiată în istorie (specializarea Relații Internaționale), scriitor, coprezentator și coautor (comentariu și scenariu) al serialului documentar România construită.
