Cele două comunităţi ale Europei

Europa se găseşte într-un punct paradoxal. În vreme ce armonizarea legilor şi a Constituţiei este menită să ateste profunzimea integrării, instituţiile europene nu au reuşit să genereze acel sentiment al apartenenţei de care orice comunitate politică are nevoie pentru a supravieţui şi a prospera. Cîtă vreme lucrurile vor sta astfel, integrarea nu se va putea realiza cu succes. Pentru a depăşi parohialismele naţionale şi a îmbrăţişa obiectivele comune pe care Uniunea Europeană vrea să le reglementeze, aceasta ar trebui să abandoneze retorica simplei contabilităţi şi să adopte un limbaj în care să fie cuprinse mesaje despre ce e bun şi ce e rău, ce e frumos şi ce e urît, ce e corect şi ce e greşit. Asta nu se poate întîmpla automat sau peste noapte. Valorile comune şi reglementările evoluează după lungi acumulări de experienţă cu un substrat mitologic şi istoric care creează aparenţa unei evoluţii organice. Şi nu există nimic de acest fel în procesul de integrare europeană, care seamănă mai mult cu o opţiune deliberată şi suverană a cîtorva. Într-o atare situaţie e dificil să descoperi cum ar putea conduce acest drum la identitatea colectivă şi individuală pe care o cere unificarea Europei. Există două perioade din care Europa pare să-şi tragă construcţia comunitară. Creştinismul medieval din secolul al XIII-lea a format o comunitate unită în jurul unor credinţe comune, avînd Roma drept centru al puterii unificatoare. Succesorii Sfîntului Petru pe scaunul papal controlau o întreagă reţea de universităţi construite pe lîngă biserici şi în care o elită culturală era educată în mod unitar şi în aceeaşi limbă: latina. O adevărată reţea de biserici construite în acelaşi stil, printr-o Europă care împărtăşea un caldendar liturgic comun. Creştinismul medieval a fost prin natura sa european. La Republique des Lettres, care a durat de la Erasmus pînă la epoca iluministă, a fost cea de-a doua perioadă care a legat comunitatea europeană. Franceza a înlocuit în bună parte latina, iar discursul religios a făcut loc observaţiilor şi analizelor cu o credinţă nelimitată în argumente şi progres ştiinţific. O reţea de comunicare care a permis diseminarea rapidă a ideilor a servit un spirit comun. Legăturile intelectuale şi culturale s-au întărit prin călătorii, iar declaraţii precum cea a lui Montesquieu că "Europa e doar o naţiune formată din mai multe" au înflorit în mod natural. În ciuda faptului că urmăreau finalităţi diferite, cele două perioade au format punctul de referinţă cheie pentru o identitate europeană. Filozoful german Karl Jaspers a spus că libertatea europeană se bazează pe antiteze ca "lumea seculară şi transcendenţa, ştiinţa şi credinţa, tehnologia materială şi religia". Aşa că Uniunii Europene n-are de ce să-i fie teamă să-şi afirme ambele baze: comunitatea creştină medievală şi comunitatea din era modernă. Numai aşa se va face dreptate esenţei contradictorii a spiritului european. Dar, pornind de aici, vedem că preambulul proiectului Constituţiei Europene este total inadecvat. Iniţial s-a refuzat includerea în Tratat a oricărei menţiuni despre creştinism, despre moştenirea iudeo- creştină şi alte asemenea lucruri, vorbindu-se doar de tradiţia iluministă dimpreună cu civilizaţiile greacă şi romană. Deşi s-a acceptat în cele din urmă, provizoriu, o soluţie de compromis, mesajul a rămas slab şi obscur. E păcat. Europa a plătit un preţ greu şi dureros pentru rupturile religioase şi aceste dispute nu trebuie reaprinse. Dar Constituţia nu trebuie să aducă mai multă claritate şi eficienţă doar în munca instituţiilor europene. Ea trebuie, de asemenea, să aducă Uniunea Europeană mai aproape de propriii cetăţeni. Această lucrare reclamă însă un pic de "metafizică europeană". Liderii Uniunii ar trebui să vorbească despre ideea europeană şi despre spiritul european într-un fel care să-i încurajeze pe cetăţeni să se gîndească la cum au ajuns să fie împreună, de ce sînt împreună şi ce vor să facă împreună. Răspunsurile la aceste întrebări par să se învîrtă în jurul ideii centrale că persoana umană a fost creată de civilizaţia europeană începînd din perioada în care obiceiurile barbare s-au contopit cu creştinismul. Această viziune antropologică e susţinută prin tradiţia creştină şi mesajul ei: omul e creat ca o imagine a lui Dumnezeu şi însuşi Fiul lui Dumnezeu s-a sacrificat pentru om. Dar, găsim aceeaşi idee şi în tradiţia iluministă care declară că omul e măsura tuturor lucrurilor sau că acesta e învestit cu măreţie şi demnitate. Fundamentul dual al gîndirii europene face posibilă depăşirea acelui conflict dintre religie şi secularism care însoţeşte recentele dezbateri asupra bazelor ideologice ale Constituţiei. Prin preluarea aceluiaşi model care pune omul şi demnitatea sa în postura centrală, se poate porni şi la discuţia despre viitorul Europei. Pericolul este că "valorile comunitare" pot produce divizări, atitudini şi politici de excludere. În schimb, conceptul de demnitate umană trebuie să încurajeze o deschidere majoră către ceilalţi. Europa poartă în ea pluralismul, conştiinţa unei culturi datorate grecilor şi romanilor, arabilor şi evreilor, învăţămintele propriilor sale experienţe, puterea toleranţei precum şi greutatea şi ruşinea apuselor ideologii totalitare. De fapt, drepturile omului trebuie chiar să definească imaginea Europei. Să-i fie emblema sau chiar "religia". Drepturile omului ar trebui să fie jaloanele pentru politicile interne şi externe ale Europei. Altminteri, crearea unui post de ministru de externe al Europei va rămîne o literă moartă. Atunci cînd contribuie la reformarea legilor internaţionale şi la sistemul ONU, Europa trebuie să-şi bazeze politica sa externă multilaterală pe drepturile omului şi să asigure victoria acestora asupra calculelor politice pe termen scurt. Dar lucrul cel mai important: integrarea europeană nu trebuie să se definească doar la nivelul instituţiilor şi politicilor, ci trebuie să galvanizeze şi idei. Rolul dezbaterii intelectuale asupra viitorului Europei e acela de a creşte solidaritatea, de a produce idei şi viziuni destul de puternice pentru a arăta în mod realist direcţia care trebuie urmată şi să mobilizeze imaginaţia pentru construcţia unei comunităţi puternice, curajoase şi lucide. copyright: Project Syndicate/Institute for Human Science, septembrie 2003