Ce oraş frumos...
Dacă despre Timişoara s-a tot spus că e fruncea ţării, ei bine, acum cred că avem şi un buric al ţării, care este Sibiul. Toate drumurile şi spectacolele trec pe acolo. Am fost anul trecut, şi totul era încă un şantier, care începea însă să promită. Am fost din nou, de curînd, şi mi s-a părut că promisiunea s-a îndeplinit. Totul a ajuns foarte aproape de ceea ce trebuie să fie un oraş civilizat şi european. Ce-i drept, cu unele mici diferenţe observabile de cîrcotaşi. De exemplu, nu te poţi aşeza vara pe jos în Piaţa Mare (nici în Piaţa Mică) să asculţi muzica diverşilor cîntăreţi, aşa cum poţi sta prin pieţele altor oraşe europene (chiar dacă eşti îmbrăcat în alb). E cam praf pe jos. Nu e chiar totul strălucitor în centrul vechi şi se mai vede ceva din zgura groasă de 50 de ani a comunismului (ar fi şi imposibil să nu se vadă), dar aştept ziua cînd toate taxiurile vor fi Mercedesuri noi, aşa cum e la Viena. Ochii Sibiului, acele lucarne semiovale din acoperişuri, specifice oraşului, nu au fost toate restaurate la fel ca înainte. În multe locuri, noii meseriaşi n-au mai ştiut să facă decît nişte ferestre pătrate de mansardă. În Piaţa Unirii se asfaltează cu mare agitaţie. Fîntînile arteziene din Piaţa Mare, construite recent, cu apa care ţîşneşte chiar din caldarîm, nu funcţionează mereu (nici chiar sîmbătă seara). Altfel, dacă te laşi în voia simţurilor (şi uiţi că eşti jurnalist), te poţi simţi chiar foarte bine. Peste tot e cîte ceva de văzut, aici un clovn, dincolo o violonistă, mai departe o întreagă orchestră cu instrumentiştii blonzi îmbrăcaţi în negruÉ Zecile de restaurante şi-au scos mesele pe străzile care zumzăie acum de lume (era o vreme cînd erau aproape pustii). Sînt mulţi turişti, mulţi nemţi, multe figuri tipic occidentale, cu ochelari. Am văzut chiar şi garanţia prosperităţii turistice, adică japonezii cu aparatele lor de filmat şi fotografiat de ultimă generaţie. Sînt însă şi mutre de mitocani ieşiţi la plimbare într-un loc care, de altfel, pare să le placă şi lor, chiar dacă mănîncă seminţe din mers şi-şi trag după ei, de mîna întinsă, femeile cu tocuri mari şi ciorapi urîţi. Mai sînt şi copilaşi care cerşesc. Aparte mi s-au părut însă pensionarii Sibiului. Îi vezi printre cei care se plimbă prin centru. Oameni care au trăit într-un Sibiu înfrigurat, în care Ceauşescu dărîma clădiri vechi de sute de ani şi în care stăpîn local ajunsese Nicuşor. Făceau coadă ca noi toţi la unt şi hîrtie higienică, dar într-un oraş mai frumos decît altele şi pe care-l vedeau degradîndu-se. Un gen de oameni pe care vîrsta i-a făcut să pună preţ pe realizări simple, evoluţii mici şi lucruri bine făcute. Acum, am văzut în ochii mai multor asemenea bătrîni sclipiri de mîndrie. "Uite ce frumos s-a făcut Sibiul nostru", par ei să spună. Sînt oameni care se bucură doar de ceea ce văd şi de încîntarea turiştilor. La restaurante nu-şi permit să intre şi nici nu le trebuie. Apropo însă de restaurante, toate au o mare problemă, semnalată prin afişe: lipsa de personal. Explozia turistică i-a prins fără destui chelneri. Eşti totuşi servit în general repede, nu foarte scump şi cu porţii mai mari decît în Bucureşti. Fiindcă tot veni vorba de Capitala noastră, ea n-are încă, aşa cum ştim, un centru vechi amenajat. Diferenţa dintre Centrul istoric al Sibiului şi cel al Bucureştiului e mai mare chiar decît deosebirile dintre cei doi primari. Dar, nu aici e problema celor două oraşe, fiecare cu propria cultură sau lipsă de cultură. Nu micile Centre istorice, mai mult sau mai puţin restaurabile, ci marile cartiere de blocuri sînt buba fără leac, acolo unde urîţenia e de nereparat, cel puţin pînă la sfîrşitul zilelor noastre.
