Ce învăţăm în urma Legii Big Brother
- legislaţia europeană face parte din viaţa fiecărui român - Două aspecte sînt de reţinut în ceea ce priveşte reacţia opiniei publice la intrarea în vigoare a legii privind reţinerea datelor. Primul - este de înţeles sensibilitatea presei şi a publicului la ceea ce poate aduce aminte de metodele fostei Securităţi. Al doilea - intrarea în vigoare a acestei legi aduce în atenţie faptul că obligativitatea, pentru România, a legislaţiei la nivel european este o realitate tangibilă. Cele două subiecte trebuie tratate separat, după cum şi fondul problemei necesită cîteva lămuriri. Presa a reacţionat în cor la intrarea în vigoare a legii privind reţinerea datelor, denunţînd actul, fiecare în stil propriu: "O porcărie" (Evenimentul zilei), "Alo, ne ascultă!" (Ziua), "De ieri este legal!!! Convorbirile telefonice, înregistrate şi stocate" (Libertatea), "Ascultarea telefoanelor, la presiunea americanilor" (Can Can). În mod evident, reacţia este direct legată de amintirile încă persistente privind metodele fostei Securităţi şi, în aceste condiţii, de înţeles. Sub nici o formă reacţia românească nu a fost singulară: în multe dintre statele Uniunii, cetăţenii, diferitele organizaţii, politicienii sînt preocupaţi de spectrul apariţiei unui "Big Brother" care, în numele securităţii, ar putea invada viaţa fiecăruia dintre noi. Revenind la dezbaterea din ţara noastră, unele voci din media au explicat fondul problemei - nu este înregistrat conţinutul convorbirii, ci doar datele cu privire la această convorbire, drepturile şi libertăţile fundamentale nu sînt încălcate, este vorba despre un demers care face parte din ansamblul de măsuri de combatere a terorismului, reţinerea datelor s-a dovedit utilă în trecut în identificarea autorilor unor atentate sîngeroase. Alte voci au preferat să ignore aceste aspecte. Cel mai semnificativ fapt legat de întreaga dezbatere mi se pare însă conştientizarea unei realităţi: legislaţia adoptată la nivel european este obligatorie pentru România. Legea în discuţie transpune în dreptul intern o Directivă adoptată de Consiliul Justiţie şi Afaceri Interne în anul 2006, după ce fusese aprobată de Parlamentul European în 2005, aşadar cînd România nu făcea încă parte din Uniunea Europeană. Dezbaterile la nivelul instituţiilor europene, în acea perioadă, au fost deosebit de aprinse, mai ales în Parlament, unde principala temă a fost apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. În Comisia LIBE, care a dezbătut proiectul pe fond, au fost depuse peste 250 de amendamente, însă în cele din urmă raportul (de subliniat, redactat de un liberal, deci de un reprezentant al curentului anti-securitar la nivel european) a fost adoptat cu o majoritate clară, de trei sferturi din numărul participanţilor. Trecînd peste aceste detalii ale procedurilor parlamentare, merită reţinute cîteva aspecte. În primul rînd, directiva a fost adoptată democratic, necesitatea măsurilor propuse nefiind contestată nici de către cei mai fermi protestatari împotriva încălcărilor drepturilor cetăţeneşti. În al doilea rînd, legislaţia europeană - chiar şi cea adoptată înainte de aderarea ţării noastre - este obligatorie în integralitate pentru România. De altfel, din ansamblul legislaţiilor naţionale ale statelor membre, circa 60% (acest procent variind de la stat la stat) nu este adoptată de parlamentele naţionale, ci de cei doi co-legislatori, Consiliul UE şi Parlamentul European. Recenta dezbatere "Big Brother" vine aşadar să sublinieze caracterul tangibil al legislaţiei europene în viaţa românilor şi atenţia deosebită pe care o datorăm procesului legislativ la nivel european. Rareş Niculescu este deputat în Parlamentul European (PPE), membru al Comisiei pentru Libertăţi Civile, Justiţie şi Afaceri Interne.
