Ce înseamnă o viață împlinită?
”If you can bear to hear the truth you’ve spoken
Twisted by knaves to make a trap for fools...”
Rudyard Kipling
Știam deja: o fi bătrînețea antipatică, o tot mai dureroasă pantă descendentă a vitalității, dar rămîne indicatorul fundamental al modului în care ne-am trăit viața. Uită-te la om cum îmbătrînește și vezi dacă viața lui e împlinită sau nu. Nu te împlinești la maturitate, te împlinești la bătrînețe. Să judeci viața cuiva înainte de bătrînețe e o imensă eroare. Dar chiar dacă știm că trebuie să avem răbdare înainte de a trage linia socotelilor vieții, întrebarea fundamentală rămîne: cum să-ți dai seama dacă cineva s-a împlinit sau nu? Ce criteriu folosim ca să știm dacă o viață e împlinită sau nu? Dacă omul a făcut fapte bune? Dacă bunele atîrnă mai greu decît relele? Dacă a iertat, dacă a fost generos, dacă a clădit ceva important? Cît sînt de importante pentru octogenar, de pildă, greșelile făcute la 20 de ani? Dar faptele bune făcute la 30? Mai contează? Cît? Și, mai ales, pentru cine?
O ciudată întîmplare petrecută nu demult m-a făcut să fiu cu puțin mai lămurit în privința acestor mari întrebări. Întîmplarea: într-o seară, la un anumit moment, am deschis televizorul și am rămas pe postul francez TV5. Ciudat, zic, pentru că de mult timp mă uit rarisim la televizor și doar la evenimente majore, precum finale sportive despre care vorbește toată lumea, parade militare de zile naționale sau la unele emisiuni ale excelentului post Trinitas TV. Și mai zic ciudat pentru că nu cred că m-am uitat 30 de minute puse cap la cap toată viața mea la emisiunile postului francez TV5. Nu doar că nu frecventez acest post, dar nici nu-l întîlnesc! Dar uite cum, într-o seară, deschid televizorul fără să fie vreun mare eveniment dintre cele care mă interesează, mă duc – hipnotic, fără explicație – pe TV5, stau acolo vreo 3 minute și, de-odată, începe ceea ce postul însuși prezenta ca o lovitură jurnalistică rarisimă: un interviu cu Alain Delon.
Mi-am amintit imediat ce mult mi-a plăcut interviul pe care Alain Delon l-a dat la începutul anului 2018 într-o ediție specială a publicației Paris Match, care-i era integral dedicată. Mi-amintesc bine acel interviu: spunea că nu-i e frică de moarte, ba chiar că o așteaptă cumva senin, căci a cunoscut frumusețea vieții în toate aspectele ei, iar lumea de azi îi provoacă mai degrabă scîrbă. De o luciditate impecabilă, Alain Delon știa bine cui trebuie să-i fie recunoscător pentru formidabila lui carieră. Mai întîi mamei sale, zice el, „pentru că m-a făcut cu fața asta”. Toată cariera lui s-a datorat feței – e perfect conștient de asta. Apoi, e recunoscător tuturor femeilor din viața lui și, pe același plan, publicului feminin din vreo trei generații, răspîndit în întreaga lume. Se considera un fel de dinozaur venit din alte lumi care nu se mai potrivește defel cu lumea de azi, pe care are tăria să o sfideze și să-i spună în față ce nu-i place la ea. Cum primește criticile socio-ideologico-politice ale recenților scandalizați? Nu-i pasă de ele.
Un an mai tîrziu, Festivalul de la Cannes a decis să-i acorde un Palme d'Or onorific. Hoardele de activiști ai naufragiului deopotrivă vesel și periculos pe care-l trăim au stîrnit imediat o campanie de contestare cum știu ei să facă: cu viralizare agresivă, cu semnături și petiții, cu apeluri patetice la boicot, cu etichete infamante etc. Totul s-a desfășurat pe rețele, bineînțeles, căci rețelele sînt noile stadioane în care au loc procesele maoiste în versiunea recentă. Delon se pronunțase împotriva adopției în cadrul familiilor homosexuale („copiii au nevoie de mamă și tată, punct!”) și avusese în trecut opinii negative față de căsătoria homosexuală. Evident, pentru scandalagii noului ev, asta înseamnă că Delon e homofob. Lui Delon, însă, această zgomotoasă sminteală nu i-a stricat bucuria și nici vorbă să-l fi speriat să apară, sigur pe el, în cel mai expus loc cu putință: la Festivalul de Cannes. Spre onoarea lui, nici Festivalul nu s-a clintit. O carieră de genul celei a lui Alain Delon bătea acum doi ani agenda activiștilor zilei. Încă. Pentru cît timp, nu știm. De pildă, mă întreb dacă Festivalul ar fi putut avea aceeași poziție în 2021, în epoca post-Trump, după ce îngenuncherea, cenzura corectă politic și ostracizarea ideologică au devenit de rigoare. Sigur că e o prostie să spui că un om e homofob pentru că are dubii cu privire la căsătoria homosexuală și crede că adopția în familiile de acest gen nu e în regulă. De acord, vedem bine cum prostia asta devine normă sub ochii noștri, dar asta nu o face mai puțin prostie! Întrebat fiind la Cannes despre aceste „aspecte controversate”, Delon și-a menținut poziția, cu zîmbetul pe buze. Zîmbetul lui Delon...
Mi-a plăcut mult Alain Delon în interviul din Paris Match și în conversațiile pe care le-a avut cu presa în timpul Festivalului de la Cannes din 2019. Vorbele lui nu erau cele ale unui pensionar nostalgic și cu atît mai puțin ale unui has been – erau vorbele cuiva care a înțeles ceva profund despre lumea asta. În plus, am fost cu adevărat sedus pentru că am putut detecta o legătură între aceste atitudini și actoria lui.
Se spune că ești un actor bun dacă poți să joci personaje cît mai diferite – atît de diferite încît tu, aproape, să nu te mai vezi. Versatilitatea este, adesea, sinonimă cu excelența în actorie. La Delon, paradoxal, e invers. A jucat enorm personaje de tot felul, dar mereu a fost Delon. Excelența actoriei lui constă în modul în care s-a plasat pe el însuși într-un rol sau altul. Cîtă îndrăzneală! Fără studii de actorie (de altfel, Delon este cu adevărat un om fără școală!), a învățat cum trebuie să fie, nu să joace, în fața camerei de filmat într-un proces de learning by doing ghidat de oameni precum Clément, Visconti, Godard, Melville sau Malle. Rezultatul a fost un actor cu o față de înger, cumva minimalist în mijloace, rece, ”de privire”, în care simțeai mereu că e mult mai mult, de nu chiar exact opusul a ceea ce arată – de aici, cred, misterul care i-a potențat frumusețea. Pentru Delon actorul, exact ca pentru Delon omul, îndrăzneala și disimularea au fost trăsături fundamentale. Nu degeaba rolul care l-a propulsat în galeria celor mai mari este cel din Plein soleil – Ripley-ul făcut de Delon în 1960 este mult peste ceea ce a făcut Matt Damon în 1999! Au urmat, printre multe altele, Rocco i suoi fratelli, Il gatopardo, Le Samuraï, Le Clan de Siciliens și La Piscine, pînă la Monsieur Klein și Mort d'un pourri ajungînd la Notre histoire și propriile sale producții din seria „le flic”. Pînă și lucrurile minore pe care le-a făcut, gen Zorro sau apariția tîrzie în Astérix aux Jeux Olympiques, rămîn memorabile pentru că era Delon și nu pentru cine știe ce sofisticată artă actoricească. Magnetic cu adevărat, după o biografie cu totul ieșită din comun, Alain Delon nu are de ce să îngenuncheze că așa cer vremurile Facebook.
Așadar, am rămas pe TV5 și l-am revăzut. Interviul era foarte recent. De la apariția lui la Cannes din 2019, îl regăsesc acum deteriorat fizic. Între timp, Alain Delon (85 de ani) a suferit două atacuri vascular-cerebrale. Vorbește cu o mică dar perceptibilă dificultate, se mișcă greu și are aparat auditiv . Zîmbetul lui, care altădată era rece-seducător, este acum cald-patern. Și albastrul ochilor săi e mai domol. Acum e gata să mărturisească mai mult despre el însuși – tocmai el, notoriu pentru singurătatea și izolarea pe care întotdeauna le-a preferat. În acest interviu, de pildă, destăinuie atașamentul lui la Fecioara Maria („datorez totul femeilor”, vă amintiți?) cu care vorbește în fiecare zi. Se simte mai apropiat de părinții lui, morți demult, decît a fost vreodată și – tipic pentru senectute – e impresionat de jocul bizar al propriei memorii: își amintește perfect scene și detalii din copilărie, din prima tinerețe, dar nu mai știe bine lucruri de acum un an sau doi. Despre politică are aceleași păreri pe care le știam (pe Macron îl face arșice!), cît despre valul ideologic actual, cumva obosit, spune că nu-i mai pasă ce fac ceilalți. Are păreri ferme despre actorii de azi: sînt vedete pe care le disprețuiește și nu ezită să le numească, după cum sînt altele pe care le apreciază și le laudă, mergînd pînă acolo încît ar vrea să mai facă un film cu acestea. Spune pe șleau, fără ocolișuri și amabilități, ce crede. Pe religioși îi șochează cu pledoaria sa pentru eutanasie („cred că orice om ajuns la o vîrstă la care îi e din ce în ce mai greu care-i spune lui Dumnezeu «gata, nu mai pot, plec» are dreptul să fie ajutat în acest sens”), iar pe recenții activiști ai progresului îi enervează vituperînd mișcările de gen #metoo , feminismul la zi și emigrația care se revoltă împotriva societăților în care ajunge („să plece acasă dacă nu le place aici!”).
Privindu-l și ascultîndu-l pe Alain Delon acum, lovit de atacuri cerebrale, admirația mea pentru el crește pînă acolo încît mă duce spre un ciot de răspuns la marile întrebări cu care am început. Iată, cred, un semn de împlinire: să ajungi la o vîrstă la care mai toți cei alături de care ai trăit sînt morți, iar tu execuți cu demnitate testamentul moral de a mărturisi deschis valorile, stilul și opțiunile vieții de atunci, ale vieții care te-a făcut să fii ce ești, fie chiar și împotriva vieții prezente. Da, societatea omenească este cu adevărat suma celor ce au fost, a celor ce sînt și a celor ce vor fi – orice altă sumă parțială este, în fapt, inumană; oricare dintre acestea trei e lăsat pe dinafară, suma e viciată fundamental.
Știind bine că, din păcate, nu se poate întîmpla așa ceva, totuși, împotriva mersului biologiei și poate chiar împotriva a ceea ce credeți acum, urez fiecăruia dintre dumneavoastră să ajungă acolo!
Foto: Alain Delon, Cannes, 2019 (wikimedia commons)
