Carnaval între munţi

San Vigilio e o mică localitate în Alpii Dolomitici din nordul Italiei. Se poate ajunge acolo pe un drum care trece prin pasul Furcia, la peste 1700 de metri (o altitudine la care în România, cum ştim, nu există drumuri asfaltate şi nici chiar neasfaltate). Alte căi de acces sînt potecile muntelui, pîrtiile de schi şi instalaţiile pe cablu care coboară în localitate de pe munţii înconjurători, din mai multe direcţii. În ciuda altitudinii, San Vigilio nu e un sătuc izolat de lume aşa cum, de exemplu, sînt cele de la noi din Munţii Apuseni (aflate chiar mai jos). La San Vigilio sînt supermagazine, hoteluri şi pensiuni, restaurante, bănci şi parcări automatizate. O biserică bogată în picturi şi sculpturi baroce tronează în centru pe o latură a pieţei centrale. S-a întîmplat să mă nimeresc acolo, chiar în Martedi grasso, adică de Marţea mare, ultima zi a carnavalului. Manifestările de la sfîrşitul lui ianuarie şi începutul lui februarie nu se ţin doar la Veneţia, deşi carnavalul de acolo e cel mai cunoscut, ci în mai toate localităţile din regiune, în care e inclusă şi aria Dolomiţilor. Ceea ce la Veneţia e o paradă luxoasă şi flamboaiantă, cu care alegorice, măşti extravagante şi multă mediatizare, la San Vigilio e o mică sărbătoare în care familiile locale îşi pun imaginaţia la încercare şi se întrec în confecţionarea măştilor şi a costumelor. O familie sau mai multe la un loc îşi aleg în fiecare an cîte o temă în funcţie de care îşi confecţionează costumele şi măştile. La carnaval se adună cu toţii în piaţă şi se prezintă pe rînd pe scenă. Cu toţii primesc premii din partea municipalităţii. Unii cîştigă o mare pizza, alţii un şirag de cîrnaţi sau pur şi simplu o pîine. Munca fiecărei mame care coase costumele e răsplătită astfel în mod simbolic. Era foarte frig în acea marţi, soarele nu mai ajungea pînă în vale şi lumina doar crestele stîncoase şi înzăpezite ale munţilor care se conturau pe deasupra turnului bisericii. Nimeni însă nu părea să sufere de frig, poate şi graţie vinului fiert care se prepara într-un mare cazan din mijlocul pieţei şi se servea pe gratis, alături de scovergi prăjite, pregătite în casă şi aduse, ca o contribuţie publică, de către localnici. Beau fără sfială şi copiii şi chiar şi poliţiştii care asistau la carnaval. Nu păreau că se află acolo ca să menţină ordinea (nu era cazul), ci mai degrabă ca să fie prezenţi, alături de concetăţenii lor, la carnaval, în uniformele lor cele mai bune. În acest timp, pe scenă se urcau pe rînd familia de şoricei, clanul strugurilor cu baloane de jur împrejurul trupului, familia de piei roşii, familia de constructori cu căşti galbene, grupul cîrnăciorilor cu furculiţe în spate, copiii peşti, fetele vrăjitoare cu nasuri coroiate şi pălării mai ascuţite chiar decît vîrfurile munţilor dimprejur. Erau prezentaţi de un animator în ordinea numerelor pe care le aveau înscrise pe costume, după care se dădeau jos de pe scenă şi rămîneau să-i privească pe cei care urmau. Curînd, şi-au făcut apariţia şi personaje pe papainoage. Mi-am amintit că mă aflu în ţara lui Fellini, în mijlocul unui popor cu vocaţia spectacolului şi a circului. O fanfară cu indivizi costumaţi în bufoni, sud-americani, constructori, motani, infirmieri, călugăriţe sau gunoieri cu coşuri de plastic în cap pe care scria Napoli (aluzie la criza gunoaielor din acest oraş) şi-au început prestaţia într-un marş care avea să se încheie prin intrarea întregii trupe cîntătoare într-un restaurant. Carnavalul se încheia. În ciuda costumaţiilor stridente şi spectaculoase, atmosfera era una de veselie calmă, plină de pace şi voie bună. Se spune că în timpul carnavalului orice e permis şi nimeni nu trebuie să se supere dacă devine subiectul vreunei glume mai mult sau mai puţin sărate, dar nimănui nu părea să-i treacă prin cap să glumească în vreun fel deranjant pentru alţii. Am auzit o singură pocnitoare. Originea acestei sărbători se pierde în vremuri imemoriale ale Antichităţii şi e poate un motiv al desfăşurării ei foarte aşezate. Ar trebui poate să mai spun şi că tocmai atunci, în Italia, căzuse Guvernul Prodi. Nimeni nu părea să dea vreo atenţie acestei chestiuni. Carnavalul era suveran.