Campionii lumii noastre

Serbia vecină nu seamănă cu România. De exemplu, în ultima vreme, sîrbii s-au dovedit mult mai tari la tenis. Adică, de ce ei pot, şi noi nu?

Întîi că sîrbii sînt mai tari nu de la o vreme, ci de o bună bucată de vreme. Noi, la orice, sîntem mai tari în trecut, de la Ştefan cel Mare la naţionala de handbal băieţi, de acum 40 de ani. Dar chestia cu tăria-n tenis chiar demolează un mit, acela că noi sîntem buni la sporturile individuale, iar sîrbii, la cele de echipă (ideea era că ei sînt mai tari împreună, chiar dacă în meciurile cu SUA, Europa şi Kosovo au cam luat-o pe coajă – dar au acceptat meciul).

Întrebarea e: sînt ei tari sau noi sîntem slabi, pur şi simplu slabi, fără comparativ? Vecinii par a fi avut mereu un obiectiv, bun sau rău, conflagraţie sau reconstrucţie, unicitate ori reinvenţie naţională. Asta poate să le fi dat un anumit sens şi în sport, activitate derivată din război. Noi arătăm a popor fără proiect. Trăim calduţ, duşi de curenţii circulari ai scandalurilor. N-avem imperative. Ne-am creat un microclimat care exclude confruntarea externă. Ne sîntem suficienţi. Sîntem, deci, campionii lumii noastre.