Călătorie sprîncenată
Urarea Călătorie sprîncenată! face parte din largul inventar de formule şi cuvinte ironice dezvoltate de comunicarea populară şi familiară. Dicţionarele noastre o înregistrează şi o explică („urare care arată lipsa de regret la plecarea cuiva“), iar Marica Pietreanu, în monografia sa din 1984 (Salutul în limba română) o trece în categoria „nonsaluturilor“, admiţînd totuşi că, spre deosebire de alte formule mai agresive, poate fi şi un salut pur şi simplu glumeţ. Aceeaşi autoare constata, în urma unui sondaj, că vorbitorii erau cam nelămuriţi asupra sensului şi originii expresiei şi observa că aceasta nu fusese încă suficient explicată de specialişti. Se presupunea că e vorba de o „deraiere lexicală“, deci de o continuare voit absurdă a unui început firesc de salut. Explicaţia ar fi mai convingătoare dacă s-ar găsi o formulă anume pe care s-ar fi grefat deraierea: un suport fonetic, un început similar (de exemplu, Dumnezeu să-l iepure provine din Dumnezeu să-l ierte, „deraierea“ producîndu-se după prima silabă a cuvîntului ierte).
Faţă de definiţia de dicţionar, uzul formulei arată destule diferenţe de nuanţă şi atitudine. Uneori, nu e vorba doar de indiferenţă faţă de plecarea cuiva, ci chiar de ostilitate şi intenţie de alungare; alteori, salutul e o simplă glumă amicală. De fapt, formula călătorie sprîncenată are trăsăturile esenţiale ale ironiei, care poate fi percepută gradual, în funcţie de context şi de presupusele intenţii ale autorului: de la o agresivă exprimare a dorinţei de a-l vedea pe celălalt plecat cît mai repede, pînă la urarea sinceră, dar informală (astfel, echivalarea cu engl. Good riddance şi fr. Bon débarras nu pare valabilă în toate contextele).
Expresia e atestată la Alecsandri, în Sînziana şi Pepelea, ca urare rostită de personajul Papură, la Creangă, în Ivan Turbincă („Călătorie sprîncenată, zise boierul; de rămîneai, îmi erai ca un frate; iar de nu, îmi eşti ca doi), la Mateiu Caragiale („Iepure si călătorie sprîncenată, îi strigă Pirgu“) etc. În replica lui Pirgu, formula e asociată cu iepure, probabil o expresie argotică metonimică, conţinînd un îndemn la dispariţia rapidă: „pleacă rapid!, fugi! (ca iepurele)!“. În comunicarea actuală, formula de salut nu şi-a pierdut din popularitate („Călătorie sprîncenată, Frunzăverde!“, România liberă, 27.03.2012; „încă un derapaj şi-ţi doresc călătorie sprîncenată, adică nu îţi mai dau drumul pe forumul ăsta în vecii vecilor“, culinar.ro, etc.). În plus, sintagma s-a desprins din structura fixă a urării pentru a deveni o formulă descriptivă chiar în aserţiuni: Călătorie sprîncenată e titlul unei cărţi din 1988 a criticului literar Marian Popa (în care tonul ironic era dominant); în prezent, o regăsim în titluri jurnalistice: „Călătorie sprîncenată – Un băimărean transporta călători în Spania fără permis şi într-un autobuz cu numere false“ (emaramures.ro).
Rămîne deschisă chestiunea etimologică: chiar dacă e vorba de o glumă sau un joc de cuvinte, expresia tot ar trebui să aibă o justificare, un mecanism anume al asocierii. Cred că formula a devenit mai obscură şi mai amuzantă odată cu schimbarea conotaţiilor adjectivului sprîncenat. Acesta apare în dicţionarele noastre istorice, cu două sensuri principale: „care are sprîncene mari, dese, stufoase“ şi „ridicat, înălţat de la pămînt“ (DLR – Dicţionarul limbii române, Litera S), provenind din sensurile diferite ale cuvîntului de bază sprînceană: cel primar, de detaliu anatomic (în DLR: „linie arcuită formată din fire de păr scurte şi dese, care se întinde deasupra orbitei ochiului“) şi cel produs prin metaforă, sinonim cu coamă sau creastă („partea cea mai înaltă, alungită, a unui munte, a unui deal“, DLR). Ambele pot avea conotaţii pozitive; sprîncenat „cu sprîncene groase şi eventual îmbinate“ era un calificativ superlativ în poezia populară, corespunzînd unui anume ideal al frumuseţii feminine, mai puţin popular azi. Schimbarea radicală a criteriilor estetice se poate vedea într-un distih satiric din colecţia de poezii populare a lui Alecsandri – „Mîndră eşti şi sprîncenată, / Dar la buze cam umflată“ –, din care se vede că, în secolul al XIX-lea, sprîncenele dese şi îmbinate erau semn de frumuseţe, iar buzele umflate – nu. Expresia a alege pe sprînceană presupune criterii severe şi elitiste („a alege ce este mai bun, mai preţios etc.“, DLR). În acelaşi timp, sprînceană cu sensul „ridicătură“ ar fi putut deveni o metaforă a superiorităţii, un etalon al valorii.
Toate acestea ar conduce la ideea că sprîncenat putea fi, cu un secol în urmă, un calificativ cu sens apreciativ, extrem de pozitiv: „frumos, minunat“. Combinaţia călătorie sprîncenată poate fi văzută ca o variantă la urarea Călătorie frumoasă, faţă de care e surprinzătoare doar prin contrastul între un epitet cu sens destul de concret şi specific uman şi mai abstractul călătorie. În secolul al XIX-lea sînt atestate şi alte combinaţii astăzi surprinzătoare, de exemplu: „un pretext mai sprîncenat“ (Bariţiu).
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).
