Bunul-simţ în instanţă (2)

Întîlnirea neplanificată dintre proprietar şi hoţ a fost, de multe ori, pretext literar. Mi-aduc aminte de o scenetă a lui Eduardo de Filippo, de o povestire din culegerile lui Hitchcock sau de o schiţă sadoveniană. În toate cazurile, stăpînul casei îl duce cu vorba pe infractor şi-l îndreaptă spornic spre pocăinţă sau poliţie. Realitatea nu a fost însă niciodată cordială, iar cea recentă arată că nimeni nu e dispus să se lase jefuit. Cu un an în urmă am văzut la ştiri o septuagenară furioasă, care-şi apărase sărăcia muşcîndu-l pe tîlhar. Mai mult, proprietarii au acum la îndemînă nu numai instrumente de capitalizare, ci şi de apărare. Boom-ul spargerilor, al violurilor şi crimelor a creat o psihoză. Unul are lîngă pat o bîtă de baseball, alţii - sisteme electronice. O realizatoare TV i-a fugărit pe hoţi cu pistolul. Dl Iovan are puşcă. Bogdan Iancu s-a condamnat singur la moarte. Pentru cei ca el, moartea era un risc colateral. Se putea întîmpla doar altora şi numai în circumstanţe hilare - vreun disperat care pune mîna pe maşina de tocat sau aruncă cu vitrion englezesc. Poate că într-un ungher al minţii sale (înverşunate? complexate? disperate?), Bogdan Iancu era conştient de această posibilitate. Totuşi, şi-a văzut de treabă, ca-ntr-o tragedie greacă răsturnată, în care destinul lucrează implacabil. (Comparaţia nu e chiar ironică, la urma urmei, ce poate fi mai general uman decît furtul, care nu ştie de nici o discriminare?) Bogdan Iancu a sărit gardul, a deschis uşa şi, pentru o secundă, şi-a văzut destinul printr-o lunetă tip Winchester. După care, luminiţa de la capătul tunelului s-a apropiat fulgerător. Acesta a fost sfîrşitul unui spărgător bucureştean. Un specialist creat în şcoala (?) de corecţie a căzut la program. E momentul unui truism. Moartea oricărui om e tragică. Pentru că e ireversibilă. Sau pentru că viaţa cuiva ajunge să fie anulată de altcineva decît cel (Cel?) care a creat-o. Desigur, există şi opinii mai nuanţate. Doctorii sau militarii au o relaţie mai specială cu moartea - observaţi dezbaterile despre euthanasia voluntară sau pierderile colaterale (pe front). Istoria recentă a oferit multe situaţii în care sacra viaţă umană a ajuns monedă de schimb, obiect de sacrificiu sanitar sau ambalaj nerecuperabil. Rudele lui Bogdan Iancu cred însă că moartea sa e o asigurare de viaţă. Teoria lor aşteaptă acum verdictul justiţiei. Să invocăm jurisprudenţa thailandeză - un naiv şi-a băgat mîna în cuşca tigrului şi n-a mai avut ce să scoată. A cerut daune, dar a fost condamnat pentru că a acţionat prosteşte (adică împotriva bunului-simţ). A trebuit să plătească el însuşi daune grădinii zoologice, care pierduse clienţi. Sau poate ar fi mai utilă experienţa americană, căci justiţia SUA nu se mulţumeşte să examineze moartea, ci uneori o şi administrează. Ciudat, americanii nu i-ar trimite pe death row nici pe Iancu, nici pe Iovan, şi nici n-ar face mare caz de tragedia din Primăverii. Bunul-simţ şi circumstanţele atenuante au acolo tradiţii bine înrădăcinate. La noi, fiind primul incident de acest fel, excitarea justiţiară e oarecum normală. Dar ce se întîmpla dacă - să zic - Bogdan Iancu era înjunghiat de ciobanul peste care ar fi intrat ca să-i salte chimirul? Precis că ecourile nu supravieţuiau înmormîntării. Dar dacă - să zic - Romaniţa nu s-ar fi dus la parchet arborînd acea băsmăluţă de adolescentă trecută, care se grăbeşte la un picnic? Dar dacă nu lăcrima de sub o coafură tip "palmier", de parcă aştepta carnavalul din Rio? Dar dacă nu organiza imediat "după", o mică paranghelie, cu modele şi şampanie? Ipoteze absurde, fără-ndoială! Dar în ochii populişti ai mass-media, aceste mofturi au întunecat analiza raţională a faptelor din Primăverii. Pentru mulţi, soţii Iovan au devenit, din victime ale circumstanţelor (ceea ce sînt) nişte bogătani nesimţiţi. Şi vinovaţi (ceea ce nu sînt)! Dintr-o carenţă de bun-simţ, dna Iovan şi-a făcut mai mult rău decît încercase defunctul. Şi, cît ar părea de exagerat, gîndul mi-a zburat imediat la motivele pentru care eterna Franţă e mai luminoasă ca de obicei.