Bucluc

Cuvîntul bucluc, folosit în registrul popular şi familiar, are astăzi o semnificaţie atenuată şi mai curînd glumeaţă, referindu-se, aşa cum se spune în DEX, la o „situație neplăcută, încurcată“. Şi mai lipsit de gravitate e derivatul buclucaş, care apare adesea în mesaje, titluri şi nume de jocuri destinate copiilor: de la maşini buclucaşe la cuvinte buclucaşe, e mereu vorba de lucruri şi situaţii care produc oarece încurcături, dar fără consecinţe serioase. Sensurile actuale ale lui bucluc şi buclucaş ilustrează procesul de „ameliorare“ semantică, de reducere în timp a judecăţii negative incluse în sensul anumitor cuvinte. Bucluc (cu varianta bocluc) e un cuvînt de origine turcă, răspîndit în spaţiul balcanic; sensurile principale ale etimonului său, cuvîntul turcesc bokluk, sînt „bălegar“ şi „murdărie“, cu o dezvoltare figurată uşor de imaginat şi cît se poate de negativă. Sensul concret din turcă se regăseşte regional în română, în Banat şi Transilvania, unde, mai ales în varianta bocliuc, cuvîntul este înregistrat cu înţelesul „bălegar“ sau pur şi simplu „gunoi“; în Dicţionarul limbii române, A B (1913), găsim exemple de tipul „scoase o lopată de bucliuc“ sau „tot locul e plin de bucluc“. În limba mai veche, cuvîntul denumea ceva mai mult decît o simplă „situaţie încurcată“; cea mai veche atestare, dintr-o cronică muntenească, se referă la abuzurile şi corupţia manifestate în strîngerea taxelor, cercetate şi pedepsite de domnitor. În căutarea dovezilor, „şi mai multe boclucuri de acestea ieşiia la meidan“ (o formulare interesantă nu doar prin folosirea lui bocluc, ci şi a expresiei vechi a ieşi la meidan, cu sensul „a ieşi la iveală, a deveni public“). Pe baza acestui exemplu, Lazăr Şăineanu, în Influenţa orientală asupra limbei şi culturei române (1900), stabileşte sensul vechi „faptă necuviincioasă“, iar Emil Suciu, în Influenţa turcă asupra limbii române (2010), îl reformulează ca „faptă murdară, fărădelege, mîrşăvie, ticăloşie“. O dovadă a semnificaţiilor iniţiale net peiorative şi concrete ale cuvîntului apare în glosarul publicat ca anexă la dicţionarul lui Laurian şi Massim (Glosariu care cuprinde vorbele din limba română străine prin originea sau forma lor, 1871), în care primul sens al lui bocluc este „excrement, mai vîrtos omenesc“, sens de care ar fi legată expresia figurată a mînca bocluc „a spune minciuni“ („nu mînca bocluc: nu spune minciuni, nu spune vorbe care mă supără“). Sensul concret şi expresia în discuţie par să fi ieşit cu totul din uz în vremea noastră. Nu este însă greu de imaginat că, pornind de la asemenea sensuri concrete, expresii ca a intra în bucluc, a fi în bucluc, a da de bucluc aveau în limba mai veche conotaţii cît se poate de peiorative.

Sensurile concrete din turcă au putut fi întărite regional în română prin contactul cu limbile slave din sud. Pubelei sau coşului de gunoi din română îi corespunde, în bulgară, sintagma kofa za bokluk. Expresia sună familiar pentru vorbitorul român, prin forma cuvintelor, dar acestea se dovedesc destul de diferite prin sens de cuvintele româneşti pe care le evocă. Cofa (cuvînt de origine slavă) e, în cultura populară românească, un vas de lemn, în care se ţine mai ales apa de băut (a se vedea şi diminutivul cofiţă – „cofiţa cu apă rece“). În bulgara actuală, kofa e tot un vas, un recipient, dar echivalabil mai curând cu „găleată“. Sensul concret al lui bulgărescului bokluk („gunoi“) e destul de departe de sensul abstract şi atenuat pe care l a căpătat în română bucluc.

Şi derivatul buclucaş avea un sens mai accentuat negativ în româna mai veche: format cu sufixul de agent -aş, cuvîntul desemna autorul buclucurilor, deci un om rău, arţăgos, scandalagiu etc. Creangă foloseşte destul de des termenul, în contexte care trimit mai clar la valoarea peiorativă – moş Nichifor „se făcuse buclucaş, hărţăgos şi de tot hapsîn“ (cînd stătea prea mult pe acasă) –, dar mai ales în contexte ambigue şi glumeţe: în Amintiri apare „popa Buligă cel buclucaş“, iar Dănilă Prepeleac exclamă, nemulţumit de gînsacul cumpărat: „Las’ că te însor eu şi pe tine acuşi, măi buclucaşule!“ Atenuarea sensurilor negative ale lui buclucaş s-a produs probabil odată cu modificarea semantică a lui bucluc, dar la încărcarea cuvîntului cu conotaţii infantil-glumeţe e foarte posibil să fi contribuit şi reinterpretarea finalei -aş, apropiată de sufixul diminutival (din copilaş, drăgălaş etc.). 

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).