Bruges în două faze
I se spune Veneţia nordului şi ştiam că e un oraş medieval foarte spectaculos care merită vizitat mai degrabă chiar decît Bruxelles-ul. Odată intrat în Belgia, dinspre Franţa, te surprinde peisajul industrial şi maniera mai agresivă de condus a şoferilor. Observi felinarele care luminează autostrăzile noaptea (sistem unic în Europa), dar şi asfaltul mai prost întreţinut decît în Franţa. Şi hotelul din Bruges a fost surprinzător prin camera nemăturată primită la mansardă şi prin mirosul urît care venea de la canalul cu apă neagră pe malul căruia se afla. Nici o legătură cu imaginile idilice de pe Internet. Şi mi-am amintit odiseea rezervărilor pe Internet în care multe hoteluri, după ce aflau că sînt din România, se declarau ocupate. Altele cereau garanţii bancare sau puneau condiţii de genul: pentru copil trebuie plătită cameră separată. Un alt obicei al locului este să-ţi ceară să ajungi la hotel înainte de ora 6 seara. Mi-am amintit şi de e-mail-ul oţărît pe care l-am primit atunci cînd am anulat o rezervare pentru că nu mi-a fost confirmată nici după două zile. Hotelierul mă întreba dacă aşa facem la noi în ţară (adică să ne răzgîndim, probabil). I-am răspuns că la noi se răspunde mai repede la un e-mail (sper să fi avut dreptate). M-am întrebat apoi dacă vederea constantă spre o curte interioară, ultimul etaj sau mansarda ce ne-au fost frecvent "rezervate" nu sînt cumva un soi de discriminare pentru est-europeni. Toaletele urît mirositoare din Belgia erau însă cu siguranţă pentru toată lumea. În acea primă seară, am aşteptat o oră să fiu servit la un restaurant somptuos dintr-o piaţă centrală. Mi-am închipuit că mîncarea necesita mult timp pentru preparare. Dar şi pentru "elaborarea" notei de plată a fost nevoie de foarte mult timp. În sfîrşit, era cît pe ce să-mi generalizez impresiile şi despre Belgia, şi despre locuitorii ei, fie ei flamanzi sau valoni. Noroc că a doua zi m-am plimbat cu vaporaşul pe canalele frumoase ale oraşului, am vizitat o expoziţie Dalà şi Muzeul Ciocolatei care mi-a îndulcit părerile. Am văzut scamatori şi oameni care cîntau la propria burtă umflată cu aer. Iar seara am stat la o terasă unde doi tipi cîntau rock, în mod remarcabil. La un moment dat, a apărut şi un fel de grup de cheflii, în frunte cu o femeie îmbrăcată în călugăriţă, care dansau şi se ţineau de şotii. Încetul cu încetul, toată lumea a început să danseze, alături de ei, în mijlocul străzii înguste. Au coborît şi cîţiva locatari de deasupra restaurantelor, a apărut şi patronul unei ciocolaterii alăturate, costumat în Elvis Presley. Rock-ul s-a transformat pe nesimţite în Lambada şi Macarena, iar zeci de oameni, mai tineri sau mai bătrîni, ocupau strada cu un dans colectiv cu figuri. Pe margine, un şchiop şi o femeie în cărucior îşi făceau curaj să intre în joc. În mijlocul tuturor, "călugăriţa", cu un pahar de vin în mînă, era sufletul petrecerii. Se lăsa întunericul şi undeva deasupra caselor se înălţa impunătorul turn al catedralei Notre Dame, nu la fel de celebră precum cea din Paris, dar care ascunde o "Madonă cu pruncul" sculptată de Michelangelo...
