Borgesiada

Muzeul greșelilor

Cu ani în urmă, dl Andrei Pleșu a publicat o carte intitulată Despre îngeri. Cartea a avut mare succes. Cînd a fost lansată la Cluj, evenimentul s-a petrecut la Universitate, într-un amfiteatru plin de oameni. După ce autorul a vorbit despre carte și despre îngeri, publicul a fost invitat să pună întrebări. Din sală, cineva probabil preocupat mai mult de imaginarul medieval decît de teologie, a întrebat: „Ce legătură vedeți între îngeri și eter?“ Andrei Pleșu nu a înțeles bine și a întrebat la rîndul lui: „Între îngeri și etern?“ „Nu“, a răspuns spectatorul, „între îngeri și eter“, a precizat acesta silabisind pentru claritate. „Aha“, zice Andrei Pleșu lămurit, „între îngeri și eter… era mult mai interesantă întrebarea despre îngeri și etern…“ Mi-a venit în minte acest incident citind un fragment dintr-un dialog purtat de Borges cu Willis Barnstone. Barnstone: „Cînd Hart Crane a scris la mașină «această mare a aripă (wing) a eternității» și-a dat seama că a bătut din greșeală «această mare clipă (wink) a eternității» și pentru că suna mai bine a lăsat-o așa“. Borges: „«Clipă» sună mai bine decît «aripă»? Nu, nu cred. Nu sînt de acord. Cum să poți prefera «clipă» în loc de «aripă»? Nu, nu poți continua așa“. Barnstone: „În orice caz, Hart Crane a greșit fie bătînd la mașină, fie compunîndu-și poemul și întrebarea mea este dacă greșelile pe care le facem…“ Borges: „Eu prefer «aripă» în loc de «clipă»…“ Barnstone: „Greșeli personale, profesionale, literare. Unele ne aduc dezastrul, altele numai lucruri bune“. Borges: „Viața mea este o enciclopedie de greșeli. Un adevărat muzeu“.

Willis Barnstone a fost prieten cu Borges. S-au cunoscut în 1968, la un salon de poezie de la New York. Borges era deja orb. De la acea întîlnire, Barnstone și-a legat viața de Borges, de care s-a apropiat ca un ucenic. A scris, mai tîrziu, o biografie a lui. Acolo a povestit o întîmplare petrecută la finalul anilor ‘70, pe cînd în Argentina se desfășura ceea ce se chema „la guerra sucia“, în fapt o represiune militară extrem de dură a dictaturii împotriva militanților socialiști. Bombele explodau destul de des în Buenos Aires la acea vreme și, într-o dimineață, o asemenea explozie l-a trezit pe Borges din somn. Barnstone a sosit acasă la Borges ca să-l ia să plece împreună undeva. L-a găsit pe Borges surescitat. Borges i-a spus că avusese un vis formidabil, „nu obișnuitul coșmar cu care mă trezesc“. Era la Londra și căuta o locuință. A găsit o cameră destul de deteriorată și sărăcăcioasă, dar convenabilă, deasupra unei farmacii. Proprietarul, „un individ imens și urît“, i-a spus lui Borges că îl aștepta. Borges a fost surprins și i-a răspuns provocator: „Nu poți avea ceea ce e al meu“. Proprietarul a zîmbit și a spus: „Nu ca să te fur sînt aici, ci ca să te fac cel mai fericit om din lume. Am la mine Memoriile lui Shake-speare“ – și i-a întins un manuscris. Borges a deschis prima pagină, a recunoscut scrisul lui Shakespeare, a citit fragmente dintr-o piesă necunoscută și a fost fermecat. A pus imediat mîna pe telefon și a sunat la Buenos Aires, cerînd lichidarea urgentă a întregului cont bancar pentru a cumpăra manuscrisul, dar atunci a explodat bomba în apropierea locuinței sale și Borges s-a trezit. I-a spus lui Barn-stone: „Nu mai țin minte absolut nimic din ceea ce am citit în acel manuscris. M-am trezit doar cu această poveste“.

Willis Barnstone a scos în America, în 1982, un volum intitulat Borges at eighty: conversations. A apărut și la noi, în 1990, la Editura Dacia, cu titlul Borges despre Borges.

Pasiune și tango

În „Superstițioasa etică a cititorului“, Borges deplînge o anume patologie a cititorilor pe care o numește „superstiția stilului“. Cititorii caută stilul, „nu eficiența sau ineficiența unei pagini, ci aparenta iscusință a scriitorului“. Cititorii abdică de la propriile emoții sau chiar de la propriile convingeri, dacă li se pare că au în față o pagină scrisă „cu stil“. Cititorii „au aflat că adjectivele nu trebuie să fie banale și vor opina că o pagină este rău scrisă atunci cînd îmbinarea adjectivelor cu substantivul nu oferă surprize… au aflat că și concizia este o virtute și îl socotesc concis pe cel care se înnămolește în zece fraze scurte și nu pe cel care strunește una amplă“. Prejudecata stilului, în fapt o formă de vanitate a cititorului, merge atît de departe încît nimeni nu ar accepta vreodată că o carte pe care o iubește sau o carte mare a culturii universale nu are stil. Borges demonstrează că Don Quijote (nici mai mult, nici mai puțin!) este o carte fără stil. Notăm ca atare observația lui Borges. Nu putem avea vreo părere de vreme ce nu am citit-o în spaniolă, căci e absurd să te pronunți asupra stilului unei cărți pe care nu o citești în limba în care a fost scrisă. În sprijinul tezei sale, Borges invocă o susținere importantă: Baltasar Gracián, Quevedo, Leopoldo Lugones. Fiind o carte fără stil, Don Quijote supraviețuiește foarte bine în orice limbă este tradusă și este perfect clară pentru oricine. Dar Cervantes nu se preocupă prea mult de stil, pentru că spune povestea cu pasiune. Cînd autorul are pasiunea personajelor și a poveștii lor, este preocupat să o spună cît mai clar și nu cît mai frumos. Între un autor pasionat, care povestește direct implicat afectiv, și cititor se stabilește imediat o relație de încredere care îl poate duce pe cititor spre concluzii greșite, cum ar fi convingerea că o poveste care îi place este cu necesitate povestită „cu stil“. Cînd, de fapt, miracolul lecturii, miracolul clipei de fericire pe care cititorul o trăiește cînd savurează povestea nu este produsul stilului, ci al pasiunii scriitorului. Așadar, goanei după stil, Borges îi preferă pasiunea pentru subiect. Și atunci, de ce detesta Borges tangoul? Cum poți să cauți pasiunea în literatură și să ocolești tangoul?

Cu atît mai misterioasă e această știută antipatie a lui Borges pentru tango, cu cît îi plăcea milonga și adesea amintea cu mîndrie că a și scris versuri pentru anumite milongas. Culeg, din cîte pagini scrise de Borges îmi vin în minte, cîteva motive. Primul, vulgaritatea. Tangoul e un produs de bordel (Borges amintește undeva cît de ridicoli erau bărbații din Buenos Aires care dansau la colț de stradă tango între ei, pentru că greu puteau găsi o femeie care să accepte să danzeze acest dans de curve). Senzualitatea sa e nerușinată. Al doilea, violența. „Tangoul cuțitelor“. Tangoul are ceva umbros-amenințător. Cineva din apropiere își poate pierde mințile în pasiunea aceasta tumultuoasă și poate deveni violent. În fine, paradoxal, tangoul este o suprimare a masculinității, a machismului. Borges spune undeva că un „compadrito“ care se respectă nu admite o asemenea dependență și nu se vulnerabilizează sufletește în asemenea hal față de o femeie.

În 1965, Argentina întreagă aștepta cu sufletul la gură rezultatul primei colaborări dintre scriitorul ei cel mai important, Jorge Luis Borges, și compozitorul ei cel mai important, Astor Piazzolla. A rezultat un disc, El tango, găsibil și azi, pe care vă las să-l judecați singuri. Și o polemică între cei doi titani, care nu s-au înțeles deloc. Interesant este că fiecare îl acuza pe celălalt de același lucru: de surzenie. Piazzolla a spus despre Borges că a scris versuri splendide („niciodată nu am citit ceva mai frumos“), dar că în materie de muzică era de-a dreptul surd („nu știe nimic, nimic și nici nu-l interesează muzica deloc… nu face diferența între Beethoven și Juan de Dios Filiberto“). Borges, la rîndul lui, a spus despre Piazzolla că „nu are auz deloc – e singurul om pe care l-am cunoscut în viață la care surzenia muzicală se conjugă perfect cu surzenia poetică“.

Foto: Jorge Luis Borges, 1951, credit: Grete Stern