Becali cîntă Traviata?
Gigi Becali cîntă Traviata?
Personajul în cauză e un actor, un comediant, un tip care vrea să cucerească sala şi ştie, instinctiv, ce să-i dea ca să-i prindă ochii. E şi un copil. Propria i echipă e pentru el ca o vată de zahăr. Cînd Ăl de Sus îi pune pe ea un nor mare, dulce şi roz, el sare în sus de bucurie, se urcă pe limuzină, rîde, cîntă şi dansează. Cînd îl lasă doar cu băţul, e trist, depresiv, îi vine să vîndă, să plece la capătul pămîntului, să nu mai ştie de nimeni şi nimic. Între această şmecherie de scenă şi instabilitatea proprie celui care vede lumea printr-un stomac imens, între performanţele echipei sale, nu doar sportive, ci şi de imagine, şi teatrul de umbre care o înconjoară (Becali e patron, dar nu în acte, echipei i se spune Steaua, dar nu se numeşte aşa, Dică e conducătorul echipei de facto, dar în hîrtiile oficiale e altcineva) stă tot destinul fotbalului românesc. De fapt, tot destinul acestui loc numit (la naiba, dacă n-o fi nici în cazul ăsta numele real?!!) România. E un loc în care orice se poate întîmpla de la o secundă la alta. De la Traviata la burrata. De la nuntă la recviem. De la „Odă Bucuriei“ la „O, dă-l în…!“. Becali e un paradox în sine. E singurul care a atras fonduri europene într-un fotbal pe care tot el îl sapă temeinic prin -montagne-russe-ul pe care îl practică. E plin de sfaturi cu sens pentru jucătorii săi zgubilitici, dar spune toate trăsnăile imaginabile despre diferite minorităţi. Se exprimă fără frîne, de parcă ar fi singur pe lume. În final, e ca fiecare dintre mulţii oameni de bine ai acestei ţări: trăieşte doar pentru el. Cînd îi e bine, cîntă Traviata. Cînd nu, totul, dar totul se duce pe pustii. Potopul. Moartea Damei cu camelii.
Foto: adevarul.ro
