„Avocatul Diavolului“

Instituţia „avocatului Diavolului“ a fost creată pentru a opri inflaţia de sfinţi. Timp de 400 de ani cît a funcţionat, Biserica catolică a produs cam 2,5 sfinţi pe an. Odată eliminată în 1983, numărul a crescut de peste zece ori, iar dacă e să-i luăm în considerare şi pe cei beatificaţi, de peste douăzeci de ori. Papa, care a produs cei mai mulţi sfinţi, a sfîrşit şi el, logic, prin a fi consacrat ca sfînt. Apetitul pentru sfinţi e foarte ridicat în România. Politicianul român de rînd îşi doreşte sau îşi acceptă cu drag sfinţirea. Un sistem meritocratic trebuie să aibă şi un mecanism foarte bun de descurajare a sfinţilor sau a sfinţirii.

Ca tehnocraţi, am făcut greşeli. Greşeli pe care trebuie să le examinăm critic, pentru ca alţii să le poată evita în viitor. Nicicînd nu m-a inspirat cineva mai mult decît Dacian, dar asta nu înseamnă că el nu a făcut greşeli sau gafe. Noi, cei din jurul lui, am făcut probabil şi mai multe. Dacian nu şi-a dorit vreodată rolul „arhanghelului Dacian“ şi a tot repetat că el singur nu poate să schimbe mai nimic şi că trebuie să fim mulţi pentru a putea să aducem o schimbare. Cred că de asta a şi decis să refuze rolul şi povara de a fi salvatorul PNL-ului.

Orice mişcare civică sau politică ar trebui să aibă o instituţie de tipul „avocatul Diavolului“. Care să fie din capul locului contra. Rolul de „Gică contra“ este dificil şi vine împotriva unei culturi pupincuriste cum este cultura politică românească. Din păcate, efectele negative ale pupincurismului se pot vedea şi în mediul privat. Cele mai devastatoare efecte ale pupincurismului se văd însă în administraţia publică, ce a devenit un fel de prostituată dur supravegheată de rechinul politic. O instituţie puternică de „Gică contra“ ar fi putut elimina aberaţiile sistemice din politica românească. Sfîntul Iliescu, Sfîntul Constantinescu, Sfîntul Năstase, Sfîntul Geoa-nă, Sfîntul Băsescu şi Preasfînta Elena-făcătoarea-de-sarmale, Sfîntul Ponta şi acuşi Dumnezeul Dragnea nu ar fi putut să existe. Sper ca USR-ul sau mişcarea care, eventual, se va construi în jurul lui Dacian să nu facă aceleaşi greşeli.

Sfinţi există peste tot, inclusiv la televiziuni: Sfîntul Gâdea – apostolul tătucului Dragnea şi preaslujitorul Varanului, Sfînta Grecu şi Sfîntul Ciuvică, şi ei preaslujitori ai celebrului puşcăriaș, Sfîntul Turcescu – apostolul Zeului Băsescu…

Eu am tendinţa să îi sfinţesc pe domnul Pleşu, pe Dacian şi pe alţi cîţiva oameni cu care am lucrat îndeaproape. Sînt convins că sînt nişte oameni foarte faini şi, comparativ cu alţi lideri de opinie sau politici, sînt incomparabil mai buni. În mod sigur, nu sînt sfinţi şi nici nu cred că îşi doresc să ajungă. Mă irită opiniile împotriva lor, dar m-am educat să le ascult sau să le citesc cu răbdare şi fără a le considera adverse mie. Nu îmi este deloc uşor.

L-am auzit odată pe Vanghelie spunînd că niciodată un partid, în România, nu va putea să aibă un lider cinstit, pentru că ar fi imposibil de controlat de baronii locali care „ştiu cum se face banul“. Un partid care are o bună parte dintre principalii „acţionari“ puşcăriaşi sau puşcăriabili, în mod logic, va face tot posibilul ca interesul acestora la vîrf să fie bine reprezentat. Din păcate, cu excepţia USR-ului, nici un alt partid din Parlament nu are legitimitatea să discute despre o conducere cinstită. USR-ul nu are însă experienţă politică şi ar putea să urmeze aceleaşi căi ca toate partidele vechi, dacă nu vor avea o instituţie a „avocatului Diavolului“ care să prevină asta.

Greşeala principală pe care i-o reproșez eu lui Dacian este că a evitat conflictul. Cîţiva dintre cei mai faini tehnocraţi au făcut acelaşi lucru. Dragoş Pîslaru, şeful meu direct, a fost unul dintre ei. Ambii au un exces de bun-simţ care paralizează deciziile dure ale lor sau ale subordonaţilor lor. Decizii despre care eu am crezut şi cred că sînt necesare.

Roosevelt spunea că, dacă vrei să conduci negocieri vorbind încetişor, trebuie să te asiguri că ai cu tine un par ţeapăn. În partidele normale, „parul“ este accesul la banul, slujbele şi onorurile publice. În partidele noastre vechi a mai apărut o dimensiune foarte puternică a „parului“: aparenta protecţie împotriva puşcăriei. Guvernele nu reprezintă interesul cetăţeanului, ci în primul rînd al partidului. Cu cît partidele sînt mai corupte, cu atît administraţia publică pe care acestea o controlează este şi ea mai coruptă. Ameninţarea cu puşcăria creează o identitate de grup mult mai puternică decît o identitate construită pe idealuri cuprinzînd bun-simţ şi modestie.

În mod paradoxal, atacînd cu înverşunare tehnocraţii, Dragnea, Ponta, Ghiţă şi Tăriceanu, precum şi trîmbiţele lor sau ale lui Voiculescu, ajută la construirea unei identităţi din ce în ce mai solide a tehnocraţilor şi cresc apetitul implicării civice al unora dintre cei care pînă acum au stat în afara dezbaterilor politice.

Modul în care evităm ca USR-ul şi următoarea mişcare civică închegată în jurul lui Dacian să facă aceleaşi greşeli ca vechile partide depinde, în opinia mea, de felul în care aceştia vor evita apetitul pentru pupincurism şi sfinţirea şefului. Nouă, ca tehnocraţi, ne-au lipsit „bîta“ şi identitatea de grup. Fără „şopîrlele“ partidelor impuse în guvernul tehnocrat şi cu ameninţarea din ce în ce mai serioasă a unui stat captiv, ambele lipsuri par să-şi fi găsit rezolvarea. Următorii patru ani vor fi un test bun pentru a verifica rezilienţa, nu numai a tehnocraţilor, dar şi a democraţiei româneşti.