Aventurile lui Boubakar în Europa

Din Campionatul Mondial de Fotbal au mai rămas puţine ecouri, iar esenţa a poposit deja în arhive. Însă o experienţă trăită de un coleg jurnalist, acreditat la acest mare eveniment, mă face să scormonesc puţin memoria pentru că aventura lui de viaţă evidenţiază cît de diferit arată normalitatea pentru oameni care vin din zone diferite. Pentru Boubakar, pe numele său de familie şi de clan Diakite, marele eveniment l-a reprezentat ocazia de a face o descoperire mai însemnată decît America pentru europeni, dar şi o sumă de învăţăminte pentru noi, colegii lui, cei care l-am privit în această perioadă a acumulărilor. Panouri colorate, bune de privit Cînd a aterizat pe aeroportul din Berlin, Boubakar se afla pentru prima dată în Europa. Expresia "a picat din cer" i s-a potrivit malianului ca o mănuşă, în sens propriu, dar mai ales figurat, şi asta au înţeles-o repede cei doi nemţi care l-au aşteptat nerăbdători, aproape peste două ore, la ieşire. Din cauza unei curiozităţi excesive, Boubakar a traversat culoarul, din uşa avionului, pînă la cei care-l întîmpinau, cu lentoarea omului ce nu mai aşteaptă nimic de la viaţă şi vrea să-şi pună capăt zilelor. Explicaţia sa, pentru cele două gazde care îşi cam ieşiseră din pepeni aşteptîndu-l a fost însă foarte scurtă şi l-a definit pe Boubakar într-o tuşă: "Erau nişte panouri foarte interesante şi colorate pe drum". Aici s-au terminat scuzele şi a început - de fapt - marea aventură. Aici Poliţia berlineză, cunoaşteţi un malian? Pînă în camera de la hotel, trimisului special din Bamako i s-a explicat, pe îndelete, pe ce stradă locuieşte, care sînt posibilităţile de a ajunge în centrul oraşului, i s-a înmînat o hartă cu însemnări precise şi a fost întrebat dacă se va descurca, avînd în vedere că stăpînea doar franceza şi o limbă care se vorbeşte pe numai cîţiva kilometri, în jurul satului său. "Absolut nici o problemă", l-a asigurat Boubakar, ca şi cum ar fi fost berlinez din tată-n fiu, arătînd cu gesturi largi că este stăpîn pe situaţie, şi a scris cu oarecare ezitare numărul de telefon al germanului care l-a condus, şi el jurnalist. A doua zi, Christoff primeşte un telefon care-l sperie: "Aici Poliţia berlineză". "Da, ce-am făcut?", se sperie neamţul. "Cunoaşteţi un jurnalist din Mali? L-am găsit pe străzi, înţelegem că s-a pierdut, nu reuşim să înţelegem unde locuieşte, însă ne-a dat acest număr de telefon", l-au lămurit lucrătorii Poliţiei. În următoarele zile, acel număr de telefon al lui Christoff a devenit parcă singura legătură a populaţiei din Mali cu restul lumii, pentru că sute de mesaje şi întrebări pentru Boubakar au început să curgă pînă pe 9 iulie. Primul articol, despre double-decker În miniredacţia, din care ne expediam textele, s-a făcut linişte cînd am aflat ce subiect va avea primul articol trimis de jurnalistul malian acasă, pentru cotidianul Les Échos. "Voi aţi văzut autobuzele? Germanii au patru autobuze cu etaj care opresc exact în dreptul staţiei", explica Boubakar care a devenit şi mai fascinat de subiect, cînd unul dintre localnici i-a explicat că patru o fi văzut el, dar de fapt sînt cîteva zeci, dacă nu sute, de astfel de autobuze. Mai tîrziu, unul dintre colegi povestea că l-ar fi auzit pe simpaticul malian explicînd că, dacă ar fi politician, şi le-ar promite aşa ceva celor de-acasă, ar ieşi preşedinte negreşit. Familia Diakite Între două meciuri, tînărul african l-a rugat pe unul dintre jurnaliştii francezi experimentaţi să-l ducă la ambasada maliană din Germania. Francezul, cu toată diplomaţia pe care o cunoştea de cînd lucrase ca secretar de redacţie la Le Figaro, a trimis faxuri către instituţie şi a anunţat o secretară căreia i-a spus că un tînăr jurnalist din Bamako vrea să se întîlnească cu ambasadorul, a stabilit politicos un rendez-vous într-una din zilele următoare şi l-a înştiinţat pe Boubakar că pot să meargă. Ajunşi acolo, cu africanul trăgînd după el o cutie cam ciudată, francezul nu şi-a pus întrebări. Însă a avut surpriza să constate cîteva lucruri ciudate. Ambasadorul era ambasadoare - asta nu era bizar - însă i-a sărit de gît lui Boubakar îmbrăţişîndu-l puternic, după care a întrebat dacă i-a adus pachetul de-acasă. Ambii se pare că erau din neamul Diakite, în această perioadă la putere în Mali, iar cei doi sînt chiar verişori. După alte cîteva săptămîni, dintr-o deplasare la München, Boubakar venea cocoşat de un sac plin şi ţinea într-o mînă un imens magnetofon vechi - o cutie de lemn grea. Ne-a explicat: întîlnise din întîmplare un malian pe care nu îl cunoscuse înainte, dar care avea ceva de trimis acasă şi că la ei aşa se procedează. Îi părea rău că nu îşi putuse ajuta compatriotul şi cu transportul unui televizor cu plasmă, pe care n-a mai avut cum să-l ia, însă nu s-a întrebat nici o clipă dacă le va putea înghesui pe toate în avion. Pînă la finalul Cupei Mondiale, Boubakar s-a integrat în mediul în care a fost "aruncat" chiar mai bine decît unii dintre jurnaliştii europeni care, în glumă, l-au trimis să facă reportaje într-o casă de neonazişti. Malianul chiar s-a împrietenit cu cei care se declarau rasişti şi a băut mai multe beri cu ei pînă cînd a plecat din Berlin. Atunci mi-a împărtăşit concluzia sa: nu nemţii sînt rasişti, ci turcii şi alţi emigranţi din Germania. Şi o părere de rău: mai multe fete blonde au încercat să se culce cu el, dar n-a făcut-o pentru că "ştii, Liviu, eu aş fi cedat, dar nu cunosc mentalitatea de-aici şi mi-e frică să nu spună dimineaţă că le-am forţat".