Apă rece de la cișmea
Cam turcesc, dar binevenit.
În timp ce, conform istoricului George Potra, cea mai veche mărturie documentară despre existența unei fîntîni în București datează din anul 1571, mai exact de la Vodă Alexandru al II-lea Mircea, primele cișmele de utilitate publică, realizate după model turcesc, au apărut abia prin 1780. Și, surpriză (sau nu neapărat), instalațiile care ofereau apă bună de băut oamenilor au fost construite întîi în Iași și cu vreo 15 ani mai tîrziu au apărut și în București.
De voie, de nevoie, domnii din epoca așa-numită „fanariotă“ (există o întreagă dezbatere în istoriografie cu privire la atribuirea acestui termen) s-au ocupat – cît au știut, cît au putut, cît au vrut – de înfrumusețarea și de o mai bună gospodărire a Bucureștilor. Unul dintre domnii fanarioți care s-a remarcat prin încercările sale de a îmbunătăți peisajul urban al capitalei Țării Românești, dar și nivelul de trai al cetățenilor a fost Alexandru Ipsilanti. Înainte de multe, bucureștenii aveau nevoie de apă bună de băut, astfel încît domnitorul i-a pus la treabă pe specialiștii vremurilor să cerceteze izvoarele și rîurile din împrejurimile Capitalei pentru a aduce, prin conducte, apă potabilă în oraș.
În octombrie 1779, Alexandru Ispilanti a dat ordin ca două cișmele să fie construite în București, „una în Tîrgul din Lăuntru și alta pe Podul Mogoșoaiei, în Mahalaua sfintei Mănăstiri Sărindar, cu apă din izvoare, adusă din depărtare cu mare cheltuială, spre a se adăpa obștea cu apă curată și limpede, mai ales în vremi zlotoase, cînd gîrla Dîmboviței, trecătoare printr-acest oraș, curge turbure și cu multe necurățenii“ – dacă citim din hrisovul domnesc emis în acest scop.
S-a început cu cișmeaua din apropierea Podului Mogoșoaiei (Calea Victoriei de astăzi), undeva în zona Știrbei Vodă. Ca orice lucrare edilitară, și cișmeaua noastră avea nevoie de un șef de șantier, care să fie în același timp și paznic, dar să se și ocupe ulterior de îngrijirea cișmelei. Toate aceste sarcini i-au fost date căpitanului Dumitru, care pentru a le putea îndeplini a primit și dreptul de a-și construi o locuință lîngă cișmeaua cu pricina. Titulatura sa administrativă era aceea de (previzibil) „mare cișmigiu“, iar în scurt timp, oamenii au început să facă referire la locurile din jurul cișmelei menționînd denumirea funcționarului. „Lîngă marele cișmigiu“, „la vreo zece minute de marele cișmigiu“, „peste drum de marele cișmigiu“ – or fi spus cetățenii pe atunci.
Astăzi zicem „parcul Cișmigiu“.
