Aler<i>gînd</i>

La şcoală, cînd unii din clasă strigau "Hai, Dinamo!", steliştii răspundeau cu promptitudine "la baie, la IOR". Parcul şi lacul IOR sînt tot acolo şi tot aşa li se zice, după numele întreprinderii din zonă care încă mai funcţionează. Cînd e foarte cald, unii se încumetă chiar să facă baie în lacul cu fund mîlos. E pe gratis, nu pe bani, ca la ştrandul din apropiere. Lîngă poarta pe care intru în pas alergător a fost instalată o toaletă ecologică pe care cineva a scris cu spray negru: "Rezervat, Costi căcat". Înainte nu erau toalete ecologice, după cum nu era nici gardul de metal. Al treilea element din inscripţie era însă din belşug, şi atunci, ca şi acum, prin toate tufele şi pe toate pajiştile. Pe atunci mai era şi păpuriş pe malul lacului şi cîntau broaştele. Totul părea mai misterios şi mai sălbatic. De mult de tot nu exista nici "Everestul", adică movila cea mai înaltă din parc. La un moment dat, au venit multe basculante însoţite de nori de praf şi au vărsat acolo tone de pămînt şi nisip, într-un scop neclar. Movila a rămas aşa şi cu timpul a înverzit. Ba chiar au crescut şi copaci pe ea. Iarna se face derdeluş. Un tip a ieşit la plimbare cu doi cîini, unul foarte mare şi unul foarte mic. Cel mic îşi face treburile, iar privirea stăpînului rămîne îndreptată spre două doamne, aproape în vîrstă (probabil surori) care, întinse pe un cearceaf, îşi expun pielea la soare. Exact pe acel loc a fost odată un avion mare şi alb, adus din cine ştie ce motive acolo şi care după o săptămînă, din alte nu ştiu ce motive, a ars şi s-a făcut negru. Mult timp după aceea, noi, copiii, găseam prin iarbă tot felul de piese. Trec pe lîngă crucea de pe mal pe care scrie Nica Ion. Un tînăr s-a înecat acolo mai de mult. Pe terenurile de fotbal de curînd amenajate se agită mulţi bărbaţi încercînd să stăpînească o minge roşie. Vorbesc mult şi se referă întruna la membrul lor cel mai de preţ. În faţa mea aleargă o fată cu căştile iPod-ului în urechi. Partea de sus din spate a pantalonilor ei albi de trening are un diametru de-a dreptul impresionant şi se zbate în toate direcţiile. Mă oboseşte numai gîndul la transportul permanent al unei asemenea piftii. O depăşesc. Vaporul adus imediat după Revoluţie şi pe care era odată un local dubios se tot micşorează. Nişte muncitori îl taie cu flexul şi-l demontează bucată cu bucată. A rămas doar partea de jos a carenei metalice. Urc pe podul care vuieşte cînd trece tramvaiul pe el. E plin de oameni cu emoţii care dau acolo examenul auto. Pe partea cealaltă a lacului au pus deja nişte bănci. Probabil că în vreo două sau trei decenii, jumătatea sudică şi mai sălbatică a parcului va ajunge să semene cu un parc englezesc. Dacă n-o veni între timp vreun război, vreun comunism sau vreun primar care să facă blocuri. Trec pe lîngă locul de unde lansam la apă bărcuţe cu pînze construite de noi. Cumpăram un vaporaş de plastic de la librărie, îi scoteam accesoriile inutile şi-i puneam pînze. Îi dădeam apoi drumul pe lac, legat cu o sforicică înfăşurată pe un mosor pe care-l ţineam în mînă. Fusese la un moment dat cea mai fantastică joacă a noastră. În acel golfuleţ, se bălăcesc acum nişte raţe sălbatice. Pe o bancă, o doamnă i se plînge unui domn: "Ce i-o fi chinuind pe copiii de acuma cu BAC-ul ăsta la multe materii?". "Ei, să ştiţi că nu e aşa de..." Ultimele cuvinte ale răspunsului se pierd în sunetul propriilor mei paşi. Ajung acolo unde într-o zi de 1 ianuarie s-a rupt gheaţa cu mine. Mă udasem pînă la brîu şi un coleg îmi spusese să nu mă duc acasă aşa ud că mă ceartă părinţii. Mă sfătuia să stau în scara blocului, lipit de calorifer, pînă mi se usucă pantalonii. În sfîrşit, revin de unde am plecat, la toaleta ecologică de la ieşirea din parc. Dinspre grădiniţă se aude muzică. În curtea din spate, sub privirea atentă a unei educatoare cu mîinile în şold, vreo 15 copilaşi cu pelerine verzi dansează ţinînd în mîini umbrele transparente. Îmi amintesc de Umbrelele din Cherbourg. Copiii repetă pentru serbarea după care totdeauna vine vacanţa...