Ai depăşit limitele

Noapte de vară. Linişte. Se aude încet respiraţia cuiva. Fereastra e deschisă. Miroase a lavandă. Vîntul înfoaie perdeaua mare.

Încăperea e mare. Mobilă de calitate aranjată cu gust. Cîteva tablouri frumoase. Un desen în cărbune – mare, cu un cal alergînd. O fotografie pe noptieră, lîngă o lampă şi două cărţi. Un cuplu cu doi copii care par fericiţi. Copiii par fericiţi. Adulţii sînt un pic încordaţi. Sînt pe un velier care pare scump. Hainele lor par scumpe. Afară e o lună mare şi plină, cumva cam roşie.

Cei doi adulţi sînt în pat. Departe unul de celălalt. Ea e îmbrăcată într-o pijama de mătase. Arată un pic ciudat. Slabă. El – în boxeri, un pic cu burtă. Undeva între 30 şi 40 de ani. Un cearşaf e mototolit la picioarele lor. Respiraţia lor se aude mai tare. El sforăie uşor. Se aude muzică încet, undeva de departe. E o bucată clasică cu contrabas şi pian.

Zi. Soarele care bate tare printre geamurile un pic murdare ale unei case cam sărăcăcioase. Un bărbat stă cu spatele şi scrie ceva la un laptop, cu căştile pe urechi. Stă pe un fotoliu cam decolorat, într-o cameră mică şi cam prea plină de lucruri. Vîrsta nu este clară. Este ras în cap. Scrie un dialog.

Aceeaşi muzică de contrabas, numai că de data asta se aude clar din căştile lui. Pe ecranul calculatorului e un dialog.

– Ce faci aici, Val?

– Nimic. Sînt un pic pierdut.

Muzica se aude acum ca şi cum ar fi cîntată acolo. Bărbatul continuă să scrie. În camera mare, femeia respiră un pic sacadat în întuneric. Ochii i se mişcă agitat sub pleoape. REM. Îşi schimbă poziţia. Se aude vocea ei peste muzica înfundată şi cu un pic de zgomot de bruiaj.

– Unde eşti pierdut, Val?

Vocea lui:

– Tu unde crezi, Sia?

– Nu ştiu.

– Nu ştii sau nu vrei să ştii?

Întrebări tîmpite. Bărbaţii evită întotdeauna orice fel de întrebare directă? Muzica se aude mai tare şi începe să se accelereze. Bărbatul scrie mai repede.

– Cel mai probabil sînt în visul tău, Sia.

– Ce tîmpenie!

– Probabil.

– Cum să fii în visul meu, Val?

– Nu ştiu cum. Dar este foarte probabil să fiu în visul tău.

– Păi, şi cum, vorbesc cu tine în timp ce visez?

– Da.

Femeia devine agitată. Începe să transpire.

– Val, vreau să se oprească asta.

– Păi, opreşte-o.

Muzica creşte în intensitate. Începe să devină un pic stridentă.

– Cum?

– Păi, cred că trebuie să încerci să te trezeşti.

– Eşti nebun. Val, serios, opreşte asta.

– Nu pot să opresc nimic, Sia. Aş vrea să pot. Aş vrea să nu se întîmple.

E şi el un pic transpirat. Are ochii dilataţi. Barba neagră. Sunetul tastelor lovite mai tare se suprapune peste muzică. Muzica se schimbă în intensitate şi se aud voci în arabă. O imagine blurată. Ea e îmbrăcată într-o cămaşă lungă, albă. E undeva în deşert. Lumina e tare, aproape solidă. Ea pare uimită. Se uită cumva speriată împrejur. El e tot nebărbierit, numai că e clar un pic mai bătrîn. Ea are ochi verzi adînci. Unul dintre ei este un pic asimetric.

Se uită la ea ca şi cum acolo s-ar sfîrşi toate. O atinge uşor pe ochiul care e un pic strîmb. Se aude foarte slab întrebarea lui – „Te mai doare?“ Sunetul se ascute şi devine un ţiuit.

În camera în care a început povestea, ea tresare violent şi îşi duce, în somn, mîna la ochi. Oftează adînc. Revine aceaşi muzică, dar ritmul este acum rapid. A crescut şi nivelul bruiajului.

Vocea ei este iritată.

– Ce dracului îmi faci, Val?

Vocea lui e calmă şi un pic resemnată.

– De ce crezi că eu fac asta?

– Opreşte, nu sîntem în modulul tău idiot de training, Val. E o tîmpenie. Ai depăşit limitele. Ai depăşit pînă şi limitele tale.

Un rîs trist.

– N-ai de unde să ştii asta, Sia.

Brusc se ascut culorile. Ea e lîngă el. Îmbrăcată în pijama. Cu ochii deschişi, ambii absolut normali. Verdele aproape a dispărut în pupilele superdilatate. E furioasă. Se uită la el şi apoi la ecranul pe care apar literele dialogului.

– Nu e amuzant. Nu e deloc amuzant. Ce naiba îmi faci?

– Nimic. O să se oprească în curînd.

– Ce-o să se oprească în curînd?

– Asta.

– De ce?

– Pentru că e aproape 3,10 la tine.

– Cum adică la mine?

– Eu sînt la vreo 10.000 de kilometri distanţă.

– Ce tîmpenie!

Ceasul calculatorului lui arată 17,58.

– Val, nu am chef de glume.

Bărbatul zîmbeşte trist. Pupilele lui sînt anormal de mari.

– Nici eu.

Muzica se apropie de final. Începe să devină cumva prea repede şi cumva, brusc, reală. El continuă să scrie.

– Opreşte asta.

– Nu eu o controlez.

– OPREŞTE ASTA! ACUM!

Muzica de opreşte în mijlocul părţii finale. Femeia sare din somn ţipînd. Are pupile anormal de dilatate.

– ACUM! – se aude ţipătul. Ricoşează de pereţi.

Se uită confuz în jur şi corpul îi zvîcneşte. Soţul mormăie ceva în somn şi se întoarce invers. Ea îşi şterge transpiraţia. Are părul aproape ud. Respiră mult mai bine. Bea din paharul cu apă de lîngă noptieră. Iese apoi pe balcon şi îşi aprinde o ţigară. Trage cîteva fumuri şi se calmează.

– Ce cretinătate… (Rîde uşor.) M-am tîmpit.

Muzica se reia abrupt şi foarte tare. Femeia se încruntă, ochii i se dilată rapid şi pare foarte speriată. Se uită la un ceas. E 3,12.

(va urma)