Admolestare

Un politician indignat afirma recent, în faţa unor reporteri de televiziune şi referindu-se la şeful său de partid, că „nu ar trebui să se întîmple aceste lucruri, să fie admolestat, să fie batjocorit“ (13.11.2017). Forma admolestat, imediat preluată şi ironizată în mediul de comunicare al Internetului şi de o emisiune satirică (Starea naţiei), este în mod evident o contaminare involuntară între admonestat şi molestat. Că nu fusese vorba de o simplă neatenţie în pronunţare, ci de o confuzie stabilă – indiciu de precaritate culturală – o dovedesc mai multe exemple din ultimii ani, forma în cauză apărînd în diverse intervenţii anonime – „funcţionara de la Adm. Fiscala a admolestat-o pe mama“ (avocatnet.ro); „nu am vrut să plătesc drept pt. care am fost violentat şi admolestat“ (restaurante.bucharest-guide.ro); „eu am tot admolestat-o, am bătut cu ziarul în masă“ (tpu.ro) etc. – şi chiar în articole de presă: „«fluieraşul» a fost admolestat şi lovit cu pumnii de jucătorii formaţiei“ (opiniabuzau.ro); „s-a trezit admolestat verbal“ (proarges.ro); „cînd m-am implicat politic, am fost admolestat de «trădare intelectual㻓 (ziaruldeolt.ro); „i-a admolestat verbal pe cei sosiți la locul accidentului“ (gazetadecluj.ro). Chiar în prezenţa formei corecte, redactorii neglijenţi recurg la varianta care pare să le fie mai familiară: o declaraţie reprodusă în corpul ştirii – „am fost oprit, interpelat, admonestat“ – este relatată cu modificările de rigoare: „Scriitorul a mai spus că i s-a întîmplat să fie admolestat pe stradă, dar nu și să fie lovit“ (romaniatv.ro).

Involuntar comică, suprapunerea dintre a molesta şi a admonesta creează un cuvînt-valiză care anulează diferenţa de sens destul de mare dintre cele două verbe, ambele împrumuturi culte moderne, descriind acţiuni neplăcute pentru victimă. A molesta este folosit astăzi mai ales pentru a desemna agresiuni grave, nu doar verbale; în DEX este explicat prin sinonimele a brutaliza şi a maltrata. Verbul are şi un sens mai vechi, mai puţin violent: „a provoca neplăceri, a șicana, a necăji, a sîcîi“. A admonesta presupune distanţă socială şi exclude violenţa nonverbală; în DEX este definit ca „a mustra cu severitate (în calitate oficială); a dojeni aspru (pe un subaltern)“. Contopirea celor două verbe transformă simpla mustrare în violenţă fizică extremă, amintind de retorica exagerării, practicată de personajele caragialeşti („fost reprezentant națiuni … fost az arestat procoror. Victima arest torturată ca inchiziță. Cuțitul os“, în Telegrame).

Ambele verbe au fost împrumutate de română în primul rînd din franceză (chiar dacă pentru a molesta DEX indică şi alte surse – latina şi germana). În franceză, verbul molester, folosit iniţial mai ales în contexte juridice, are sensul învechit „a supăra, a deranja“ şi sensul curent „a brutaliza“ (Trésor de la langue française informatisé, TLFi) şi provine din latinescul molestare, la rîndul său derivat din molestus „supărător, dezagreabil“. Pentru că avea sursă latină, verbul era recomandat, la noi, de dicţionarul lui Laurian şi Massim (volumul II, 1876), împreună cu bogata sa familie lexicală (molestaţiune, molestatoriu, molestie, molest). Sensul etimologic, mai puţin agresiv („a supăra, vexa, învenina, amărî“) era ilustrat de citate ca „a molesta cu procese, cu cereri impertinente“; „taci şi nu mă tot molesta!“; (ca participiu) „paţienţi tare molestaţi de dorori de cap“; (ca supin substantivat) „molestatul vostru, copii impertinenţi, a ajuns nesuferit“. Verbul a molesta are în DEX eticheta „livresc“, care nu mai este chiar justificată, pentru că termenul a pătruns deja în limbajul presei cotidiene; circulaţia sa este de altfel întărită şi prin engleză, unde to molest (vechi împrumut din franceză) are tot două sensuri principale, unul mai puţin agresiv – „a supăra, a deranja, de obicei cu intenţie ostilă“ –, altul agravat: „a face avansuri sexuale supărătoare; a agresa sexual“. E clar că a molesta este cunoscut vorbitorilor de azi mai ales cu cel de-al doilea sens, puternic marcat negativ.

Sursa franceză a verbului a admonesta este admonester, care provine din forma latină populară admonestare, diferită de clasicul admonere, dar avînd tot sensul „a atrage atenţia, a mustra“. Laurian şi Massim (în volumul I al dicţionarului lor academic, din 1871) propuneau pentru română, desigur, formele clasice – verbul admonere şi substantivul admoniţiune; ultimul, folosit şi de pedagogul de şcoală nouă al lui Caragiale: „Bravo, mă! prostovane! (îi zic așe doară nu spre admonițiune, ci spre înghemn și încurajare)“. Culmea este că una dintre ipotezele etimologice pentru apariţia formei latine populare admonestare trecute în revistă în Dicţionarul-tezaur francez (TLFi) este tocmai confuzia (poate ironică, voită) care s-ar fi produs între admonitus (participiul lui admonere) şi molestus! Se pare că, fără să ştie, lipsa de cultură actuală reface trasee străvechi ale schimbărilor lexicale. 

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).