Adevărul, premisa dreptății

Ce legătură există între adevăr și dreptate? Punîndu-și această întrebare, un prieten lăsa să se înțeleagă că adevărul, înțeles nu numai ca noțiune epistemică, ci și ca valoare morală, ar fi uneori o piedică în calea dreptății. Pentru a justifica această supoziție, a imaginat un exemplu, oricînd posibil în cazuistica judiciară: un ticălos este în proces cu un om virtuos; drept ar fi ca ticălosul să fie sancționat, dar probele și adevărul stabilit pe baza acestora îi sînt favorabile; dacă, în acest exemplu, adevărul este înșelător în raport cu dreptatea, ar fi echitabil ca judecătorul să dea cîștig de cauză celui virtuos, iar nu celui ticălos; dreptatea se situează uneori dincolo de adevăr. Exemplele sînt bune pentru a pune în scenă o idee, dar nu întotdeauna o confirmă. Astfel, exemplul dat de prietenul cu imaginație juridică infirmă ideea că dreptatea ar trebui să fie dincolo de adevăr. O precizare și mai multe argumente susțin această apreciere.

Ideea de justiție ca temei al organizării sociale și instituția Justiției care exercită puterea judecătorească nu se confundă, dar nici nu sînt separate una de alta. Activitatea magistraților, chiar și fără cusur, nu este suficientă pentru a realiza și a menține echilibrul social, dacă dreptul și sistemul instituțional nu sînt ele însele în concordanță cu principiile dreptății. Oricît ar fi de important, procesul judiciar, ca formă de exercitate a puterii judecătorești, are totuși o funcție limitată în ansamblul funcționării structurilor democrației constituționale. 

Această limită este și mai evidentă dacă se înțelege că nici un proces judiciar nu se confundă cu Judecata de Apoi. Într-un asemenea proces se judecă doar anumite fapte săvîrșite de împricinați, iar nu viețile acestora. Înainte de a fi un mijloc pentru a face dreptate, un asemenea proces este o cale către adevăr, înțeles ca noțiune epistemică. Procesul judiciar este, în primul rînd, unul de cunoaștere a faptelor deduse judecății, ceea ce nu înseamnă că adevărul ca valoare morală ar fi indiferent. Pentru a avea o reprezentare corectă asupra faptelor, este necesară o metodologie de cunoaștere, care cuprinde atît instrumente și tehnici specifice procesului judiciar, cît și principii și procedee de epistemologie generală. Toți participanții la proces trebuie să fie însă călăuziți și de adevăr ca valoare morală, pentru a nu măslui probele și pentru a nu le interpreta părtinitor. În ambele sale sensuri, adevărul cu privire la faptele deduse judecății este premisa dreptății.  Aproape tot ce se află dincolo de sfera faptelor care constituie, în termeni tehnici, cadrul procesual al fiecărei judecăți este indiferent, de cele mai multe ori, pentru înfăptuirea dreptății. Cea mai cunoscută excepție de la acest principiu procedural este reglementată în materie penală, în sensul cuprinzător stabilit în jurisprudența europeană a drepturilor omului, în forma circumstanțelor atenuante cu caracter personal. Dacă făptuitorul a fost un ticălos sau un om virtuos ar putea să intereseze individualizarea sancțiunii, adică numai ceea ce  urmează  stabilirii, pe bază de probe, a vinovăției acestuia. 

Stabilirea situației de fapt în fiecare proces judiciar în concordanță cu adevărul, urmînd atît criteriul epistemic, cît și criteriul moral, include nu numai acțiunile sau inacțiunile făptuitorului, ci și pe cele ale victimei. Numai corelînd toate aceste acțiuni și inacțiuni se limpezește țesătura relațiilor dintre părți pentru o corectă aplicare a normelor și principiilor juridice incidente. Din acest moment, criteriile adevărului nu mai sînt suficiente, intrînd în joc criteriile sau elementele dreptății, o problemă cu o istorie multimilenară. Măsura în care se face dreptate într-un proces judiciar este croită pe tiparul adevărului, dar prin recursul la criterii sau elemente distincte. Variabile în timp și spațiu, elementele dreptății sînt punțile care leagă Justiția ca instituție de ideea de justiție ca fundament al societății. Pe aceste punți circulă în ambele sensuri sentimentele și atitudinile care exprimă satisfacția sau insatisfacția celor „flămînzi și însetați de dreptate”. Caracterul limitat al dreptății, în sfera adevărului sau a neadevărului din fiecare proces judiciar, nu împiedică această comunicare, ceea ce explică nivelul fluctuant al încrederii pe care membrii comunității o au în instituția Justiției.

Deși termenul de echitate trimite la ideea de egalitate, aceasta nu este singurul element al dreptății. Dintre multele teorii, mai mult sau mai puțin seducătoare, aceea elaborată de David Schmidtz oferă o imagine mai nuanțată a dreptății, alcătuită dintr-o pluralitate de elemente. Pe lîngă egalitate, funcționează – în mod complementar sau distinct de aceasta, în raport cu fiecare context – fie criteriul meritului, fie criteriul nevoii, fie criteriul reciprocității. Preferința acestui autor față de criteriul reciprocității – avut în vedere și de Aristotel, dar nu în mod autonom, ci doar ca accesoriu al egalității – pare  justificată. Teza lui Schmidtz este că „nici un principiu unic nu reprezintă mai mult decît un element al dreptății. Însă principiile reciprocității sînt în centrul unei societăți drepte”. Este pusă astfel în lumină funcția reciprocității de stimulare a cooperării, adică de schimb mutual avantajos. Fără să presupună egalitatea absolută a prestațiilor reciproce, schimbul este liantul care dă coeziune oricărei comunități, nu numai în economie, ci și în cultură și în organizarea politică. Societățile întemeiate pe democrația constituțională și pe economia de piață sînt drepte tocmai pentru că spațiile de libertate ale persoanelor nu sînt doar garantate, ci se află și în raporturi de comunicare patrimonială și nepatrimonială prin care se îmbogățesc reciproc, material și spiritual. În felul acesta, dreptatea se asociază nu numai cu libertatea și cu prosperitatea, prin care liberalii clasici se apropie de utilitariști, ci și cu virtutea, așa cum a fost gîndită de Aristotel și, pe urmele lui, de jurisconsulții romani Ulpian și Celsus. 

Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.