A ști sau a nu ști? Ce-i mai bine?
Circulă în rețelele WhatsApp un domn, cred că-i neamț, care spune ceva foarte adevărat. Dacă nu am ști absolut nimic despre acest virus ce apare la microscop încoronat drăcește numit SARS-CoV-2 (pînă recent i se spunea 2019-nCoV), unii dintre noi ar observa că în sezonul de iarnă 2019-2020 ceva mai mulți oameni fac gripa sezonieră, care are simptome ceva mai severe. Ar observa, poate, și mica specificitate a mortalității: anume că se referă mai ales la bătrîni (ceea ce nu ar ridica observatorului mari îngrijorări) și că ar fi, poate, ceva mai ridicată decît ceea ce știe el că este mortalitatea de pe urma gripei „obișnuite“. Și viața economică, socială, (vai!) politică, culturală, academică, sportivă etc. ar continua firesc. Știind însă tot ce știm despre virus, dar mai ales știind că nu știm informațiile esențiale despre modul în care poate fi învins, sîntem acum în toată nebunia pe care o vedem. Ai spune, deci, că trăim ce trăim pentru că știm; dacă nu știam, am fi luat lucrurile în cheia firescului și, poate, am fi trecut peste ele mai bine. Cine poate ști?
În vremuri extreme, omenescul se tulbură și pentru că raportul firesc dintre cunoaștere și necunoaștere se răstoarnă complet. Observ, de pildă, o serioasă și îngrijorătoare mutație de cînd am intrat și noi în nebunia pandemică: specialiștii vorbesc ca amatorii! Ba e bun spirtul, ba nu e bun spirtul; ba e bun Nurofenul, ba nu e bun Nurofenul; ba sîntem pregătiți să gestionăm pandemia, ba sîntem praf; ba atinge punctul culminant în aprilie, ba în mai, ba în iulie; ba se recomandă să punem mască pe figură toți, ba e degeaba (să o pună doar cei infectați deja); ba se tratează după o schemă similară cu malaria (în Spania), ba după o schemă inspirată din tratamentul HIV (în Timișoara), ba cu ceva din tratamentul reumatismelor (înțeleg că la București), ba cu paracetamol (cam peste tot), ba nu se poate trata cu nimic (cam ca-n Italia), și tot așa. În asemenea vremuri, zvonurile contradictorii sînt firești, dar ceea ce evoc eu aici nu sînt afirmații aruncate de vreun Ciuvică din fabrica de otrăvuri mincinoase pe care o slujește de obicei, ci spuse de medici reputați, epidemiologi sau virusologi, unii dintre ei avînd și funcții importante la comanda sistemului care organizează marea urgență pe care o trăim.
Mai notez în subsidiar și altceva din specia bizarului îngrijorător: a devenit irezistibilă pentru mulți medici tentația de a deveni eroi mediatici pentru a regla unele conturi. Nu vorbesc aici de cei care vin cu informații și dau sfaturi populației. Înțeleg noblețea intenției lor și îi aplaud pentru ceea ce fac. Chiar dacă, așa cum spuneam, se întîmplă să spună lucruri contradictorii. Chiar dacă pe mulți dintre ei îi lasă nervii. Mă refer la cei care scriu pe Facebook sau stau în halate în fața telefoanelor puse pe modul „selfie“ contestînd colegi sau șefi, anunțînd apocalipse, exhibînd epuizare, profețind, chipurile în scop didactic, moarte în dreapta și-n stînga. Ar trebui și ei să înțeleagă că sînt sprijinul nostru moral și, dacă se comportă așa, nu doar că nu-și fac datoria, ci și-o încalcă.
Precizez imediat că nu formulez această nedumerire ca să contest priceperea acestor oameni. Departe de mine! Nici ca să induc ideea că e egal dacă-i ascultăm ori nu. Dimpotrivă, chiar așa, în contradicție fiind, sfaturile lor trebuie ascultate, nu ale altora. Nu pot însă să-mi opresc constatarea că, în fața unor grozăvii de genul celei prin care trecem, opinia expertă este, cel puțin la început, la fel de nesigură ca și opinia ignorantă. Cînd brusc apare în fața ochilor lor ceva enorm, monstruos, expertul și ignorantul sînt reduși la numitorul lor comun: omenescul! Cînd lumea pune pe același plan expertul și ignorantul, comite o crimă. Cînd valorizează mai mult ignorantul decît expertul, comite mai mult decît o crimă, comite o eroare. Lumea care comite asemenea erori merită într-un fel să i se întîmple ce ni se întîmplă nouă acum. De data asta, însă, nu e o opțiune a lumii. Nu sminteala societății care plătește cu milioane pe lună un fotbalist și cu o mie, două un cercetător cu ani de studii și experiență nivelează acum distanța dintre pricepere și nepricepere. E altceva...
În timpul vieții generației noastre, am trăit prăbușirea sistemului comunist, 11 septembrie, și războiul cu teroarea islamistă, marea criză economică globală din 2008-2012, și acum, iată, o molimă globală nu chiar mortală, dar de speriat. S-ar zice că e destul pentru o viață, dar despre cît și ce ne-a fost dat să trăim, o să vorbim altădată. Ce încerc să îmi dau seama este dacă nu cumva la primul contact cu evenimente de o asemenea amploare, întotdeauna, experții nu sînt cu nimic mai știutori decît noi, ceilalți, plebea. Evident că, pe măsură ce trece timpul, privind înapoi spre evenimentul cel mare și trăind în siajul lui, o nouă „expertiză“ se profilează și experții iau iarăși distanță față de ignoranți. Dar interesant e momentul zero, clipa aceea de zguduire în care toți sîntem la fel: mici, speriați, neștiutori ca niște pui de vrabie. Unde e siguranța noastră? Unde e aplombul cu care combatem pe Facebook? Unde e abnegația cu care „facem sport“? Unde e încrederea în rațiune, în Internet și-n noutăți? La ce ne mai folosesc toate astea? După cum vorbim și ne purtăm de cîteva zile, se vede limpede că la nimic. De la o vreme, se succed cu repeziciune evenimente care au două trăsături în comun: sînt globale și ne schimbă semnificativ viețile.
Îmi amintesc că în toate aceste momente un lucru părea a fi cert, unul singur. Că nimic nu va mai fi la fel. Vorba lui Yogi Berra, viitorul nu va mai fi ce a fost pînă acum. Și de fiecare dată așa a fost. Se pare că singura intuiție care mai funcționează cînd vine peste noi ceva de genul evenimentelor mai sus amintite, este că ceva esențial se va schimba în viețile noastre. Nu știm ce, nu știm cum, dar schimbarea va veni și va fi pentru totdeauna. Și acum avem toți această convingere. Și atît. Că nimic nu va mai fi cum a fost. Pentru cel puțin a cincea oară în viața noastră, nimic nu va mai fi cum a fost. În rest, mare lucru nu știm.
P.S. Trăim uneori cîte un eveniment cu o frenezie totală, de parcă ne pierdem mințile. De pildă, psihoza Dragnea – că e cea mai recentă. La fel au fost psihozele colective Băsescu și Ponta. Vă amintiți? „Sîntem pe marginea prăpastiei!“ „Dezastru!“ „Să salvăm țara!“ „Ieșim din istorie!“ Și cum ni se par acele trăiri exasperate azi? Foarte util ne-ar fi dacă am folosi zilele acestea pentru a pune în perspectivă tot ce am făcut, zis și simțit în ultimii ani.
Foto: wikimedia commons
