A da rasol
Expresia a da rasol („a face un lucru în grabă, superficial, de mîntuială“, DEX) nu se poate explica foarte bine pornind de la sensul culinar curent al termenului rasol (fel de mîncare avînd la bază carnea fiartă). O explicaţie ingenioasă a sensului şi a originii construcţiei a fost avansată, cu prudenţă, de Vasile Bogrea, în Dacoromania, IV, din 1927: autorul considera că expresia nu ar porni de la preparatul culinar, ci de la un omonim: „rasol mai înseamnă, în graiul bărbierilor ardeleni, un anumit preparat chimic, cu ajutorul căruia barba se poate «da jos» fără brici, în cîteva minute“ (p. 902). Forma cuvîntului este considerată de Bogrea, pe baza unor informaţii orale, o creaţie expresivă românească: „numele însuşi are la bază – după cum mi s-a explicat – pe ras (de la rade), fiind format prin asemănare cu alte numiri de preparate uzuale în -ol: odol, lysol, menthol etc.“ (p. 903). Tot în Dacoromania (VII, 1934), Ştefan Paşca descria, cu citate din presa vremii, argoul bărbierilor, observînd prezenţa termenului rasol în respectivul limbaj, cu un sens care sprijinea ipoteza lui Bogrea („Cînd auzi termenul «rasol» e mult de lucru şi frizerul trebuie să termine repede“). Explicaţia lui Bogrea a fost reluată de Theodor Hristea, în Probleme de etimologie (1968) şi de Stelian Dumistrăcel, în Pînă-n pînzele albe – Dicţionar de expresii româneşti (2001). Theodor Hristea lega cazul rasolului de fenomenul etimologiei populare, constatînd că din confuzia între două cuvinte omonime se produce o nouă motivare, vorbitorii presupunînd că sensul expresiei a da rasol s-ar explica prin ideea că rasolul e o mîncare uşor de preparat.
Cum se vede, lingviştii au considerat că explicaţia propusă de Vasile Bogrea e suficient de convingătoare. Din jargonul bărbierilor, expresia – desemnînd o depilare chimică rapidă – putea ajunge uşor în limbajul colocvial, într-o vreme cînd mersul la frizerie era o experienţă masculină cotidiană. Dicţionarele noastre au continuat totuşi să includă expresia a da rasol în articolul tratînd produsul culinar rasol (cuvînt de origine slavă).
Uriaşa bază de date din Internet ne permite acum să verificăm ipoteza etimologică a lui Bogrea. Se confirmă astfel existenţa unui al doilea cuvînt rasol, independent de denumirea culinară; acesta nu este însă o creaţie spontană, glumeaţă, aşa cum s-a crezut – ci pur şi simplu o denumire comercială. Un anunţ publicitar repetat de mai multe ori în cursul anului 1906 în ziarul Tribuna (din Arad) recomanda produsul fabricat la Budapesta: „Raderea de prisos! Cine voeşte să economisească banii, cine voeşte să cruţe timpul, cine nu voeşte să fie expus la vreo boală de piele, acela se rade cu «Rasol» – sănătos! plăcut! ieftin!“. Exista şi produsul „Rasolin“: „cel mai bun mijloc pentru stîrpirea părului“, „foarte recomandat damelor“. Echivalentul perfect al reclamei româneşti (şi probabil originalul ei) se găseşte în Internet în ziare maghiare din aceeaşi perioadă şi chiar într-o serie de imagini ulterioare, din anii 1920 (ale Muzeului maghiar al comerţului şi turismului); o altă variantă a reclamei (Rasol – „rasiert ohne Messer“; „Rasierpulver“) sugerează că originea denumirii comerciale e de căutat, cel mai probabil, în limba germană.
Expresia a fost înregistrată de Iuliu Zanne în Proverbele românilor, vol. IV, 1900, pe baza unei comunicări din Vaslui („lucru făcut repede şi, prin urmare, rău“) şi circula deja în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea; apare, de exemplu, într-o povestire publicată în Convorbiri literare – „dar ce face Colonelul? Sînt ceasurile nouă şi n-o să mai aibă vreme să inspecteze. – Atît mai bine! o să-i dea rasol!“ (Inspecţie, de I.A. Brătescu, 1 mai 1893).
Dacă nu putem (deocamdată?) fixa cronologia exactă a apariţiei şi răspîndirii expresiei (cu micile ei variaţii de construcţie – a da rasol, a o da rasol, a-i da rasol), sînt destule indicii care confirmă asocierea ei cu jargonul bărbierilor: de la simple juxtapuneri cu alte expresii provenind din aceeaşi zonă – „Pun rămăşag că deputaţii / Vor da rasol, vor da perdaf / În parlament“ (Furnica, 27 februarie 1814) – pînă la jocul de cuvinte bazat pe confuzia omonimică. Tot în revista umoristică Furnica, o scenetă cuprindea dialogul echivoc dintre personajul Şmekerson, care, ţinîndu-se cu o mînă de falcă, se văita că i s-a dat rasol – şi amicul său nemulţumit că nu i s-a dat rasolul comandat. Poanta finală dezvăluia faptul că primul venea de la bărbier, celălalt de la birt. Textul arată destul de clar că, indiferent de legătura cu produsul Rasol, expresia a da rasol însemna a rade repede şi prost, cu posibile urme pe faţa clientului. Un exemplu şi mai interesant se găseşte în corespondenţa lui Caragiale, într-o scrisoare din 1896 care pare să facă în final aceeaşi trecere glumeaţă (metaforică, în cazul dat) între limbajul culinar şi cel al bărbierilor şi al frizerilor: „Înţelegi că, după ciorbă, aştept cu nerăbdare rasolul (…). Numai nu-l da rasol – fă-mi-l îngrijit“ (Opere, VII, p. 358).
