2019 – minciunile și adevărurile lui
Privind în urmă la anul ce tocmai se duce, facem bilanțuri de tot felul. Ne e mai bine sau ne e mai rău decît la finalul lui 2018? Ce-am realizat și ce-am ratat, ce-am cîștigat și ce-am pierdut în ultimul an? Cine a intrat în viețile noastre și cine ne-a părăsit? Bilanțul pe asemenea coordonate nu este, niciodată, strict contabil, obiectiv, căci fiecare pierdere sau cîștig se cîntărește de către om – ființă căreia îi este greu să admită că a greșit și e gata oricînd să se felicite că are dreptate. Și acest om privește o bucată din viața lui. Rezultă întotdeauna un bilanț afectat de (re)sentimente. Așadar, m-am hotărît să încetez să mai compar un an cu altul privindu-mi viața. Și mi-a venit ideea să contabilizez cîteva mari minciuni și cîteva mari adevăruri care au răvășit țara mea în acest an. A fost un an bogat, am văzut multe. Am avut campanii electorale pentru două rînduri de alegeri generale, dintre care una garnisită și cu un referendum, am avut o răsturnare de majoritate parlamentară, am avut mari tulburări de stradă și zvîrcoliri politice, iar la final, cel de-al 128-lea guvern al României moderne, condus de dna Dăncilă, a fost înlocuit cu cel de-al 129-lea, condus de dl Orban. Înainte să trec la clasamente, simt nevoia unei precizări, totuși.
Bibliografia care documentează legătura dintre tirania politică (numiți-o cum vreți: dictatură, totalitarism, absolutism – în mare măsură termenii sînt interșanjabili, deși chițibușarii conceptelor găsesc diferențe peste tot) și minciună abundă. De la eseuri pînă la mărturii directe, legătura este atît de puternică încît, per a contrario, nu cred că există cineva să spună că tirania politică este prietenă cu adevărul. Dar să ne ferim de sofism, oricît de mult ne-ar împinge ideologia într-acolo: faptul că tiraniile politice sînt intrinsec legate de minciună nu înseamnă că democrațiile sînt atașate adevărului. Efortul de a discerne între adevăr și minciună nu este la fel de mare și la fel de necesar în democrație pe cît este în tiranie. Ba ar trebui să fie încă și mai intens, pentru că tiraniile ajung repede la minciuni gogonate, flagrante, pe care le depistează oricine, în vreme ce minciuna practicată în democrații are, vorba cunoscutei reviste de satiră, parfum de credibilitate. Un irezistibil parfum de credibilitate, cel mai adesea…
Acestei observații i se răspunde, adesea, că diferența dintre tiranie și democrație nu constă în prezența sau absența minciunii, ci în posibilitatea de a afla adevărul. Teoretic măcar, fiind o societate ce exersează libertatea și transparența decizională, democrația oferă acces înlesnit spre adevăr, în vreme ce în tiranii, se știe, e de-ajuns doar simpla îndoială față de minciuna de stat ca să poți ajunge la închisoare. Observația este corectă și diferența dintre efectele căutării adevărului în tiranie și-n democrație trebuie mereu amintită – este extrem de importantă! Dar asta, iarăși, nu înseamnă că minciuna nu-i prezentă, nu-i cultivată, nu-i propagată. Faptul incontestabil că minciuna este răspîndită în mod egal și-n tiranie, și-n democrație ne arată că existența minciunii nu are mare legătură cu natura regimului politic. Ea este direct legată de natura umană, tulburător de indiferentă la regimurile politice. Oamenii sînt fundamental la fel și în libertate, și în sclavie. Comerțul lor cu minciuna (oamenii mint, vor să fie mințiți, se lasă mințiți sau se trezesc mințiți împotriva voinței lor) se derulează liber în orice fel de regim politic.
Așadar, două mari minciuni ale lui 2019:
1) Minciuna că se poate interzice vreodată amnistia și grațierea pentru o anumită categorie de infracțiuni. La referendumul despre Justiție din mai, poporul a căzut în masă în capcana acestei întrebări. Evident, este nu doar în afara unei Constituții democratice, dar în afara oricărei gîndiri juridice cît de cît normale, să impui interzicerea amnistiei și grațierii pentru unele infracțiuni. Altceva este, firește, politica penală a unui guvern. Un guvern sau un președinte poate anunța clar că politica sa penală exclude amnistia și grațierea pentru anumite infracțiuni sau pentru toate și se va ține de cuvînt. Așa ceva se poate și, în cazul nostru, pare chiar dezirabil în anumite privințe. Dar să minți poporul că amnistia și grațierea pot fi interzise cumva (prin lege?) este o formă de tupeu populist enorm. Am găsit mulți oameni inteligenți care au votat la referendumul convocat de președinte pe teme de Justiție convinși că așa e bine și că așa se va întîmpla. Iată, au venit la putere cei care au susținut referendumul. Pe cît punem pariu că nu o să interzică amnistia și grațierea pentru fapte de corupție, așa cum a cerut poporul? Eu sînt sigur că nu vor emite acte în acest sens și chiar cred că politica lor penală exclude orice clemență pentru faptele de corupție, dar la fel de sigur sînt că nu vor interzice nici amnistia și nici grațierea. Și știți de ce? Pentru că nu pot. Și nu pot pentru că nu se poate! Ei știau bine că nu se poate, dar au mințit.
2) Minciuna că dl Barna nu intră în turul doi al prezidențialelor din cauza dlui Paleologu. Îmi amintesc doi propagandiști USR deghizați în jurnaliști hărțuindu-l pe Paleologu: „Vă asumați răspunderea morală că va intra Dăncilă în turul 2?“. Totul, însă, era o minciună. Adevărul a fost de la început același: în nici un moment de pe parcursul campaniei și precampaniei electorale, dl Barna nu a avut o șansă reală să o întreacă pe dna Dăncilă. Diferențele dintre ei au oscilat, desigur, cînd mai mari, cînd mai mici. Înainte de ancheta Rise Project, dl Barna era aproape de dna Dăncilă, apoi diferența a crescut iarăși. Însă nici măcar o secundă dl Barna nu a trecut peste dna Dăncilă. Iar sursa diferenței era obiectivă: chiar demoralizată și demonizată, mașinăria organizatorică a PSD nu e demonetizată. În cea mai proastă formă a ei, produce mai multe voturi decît organizația pseudomorală, vag isterică și cam haotică a USR. Deocamdată, așa stau lucrurile. Poate că în viitor nu va mai fi așa, dar, în 2019, oricine cît de cît informat în ale politicii știa acest lucru. Mulți știau acest adevăr. Unii îl și spuneau, dar erau exact vocile necredibile pentru tabăra useristă, așa că nu conta că aveau, de data asta, dreptate. Să nu mă înțelegeți greșit. Sînt de acord că în campanie trebuie să faci tot ce îți trece prin cap ca să-ți mobilizezi electoratul. Inclusiv să-l minți. Dacă trebuie să-l minți ca să-l enervezi și să-l scoți astfel din casă, dacă trebuie să-i creezi iluzii ca să-l motivezi, fă-o! N-am nimic împotrivă. Dar e corect ca la sfîrșit să admiți, cumva, că ai mințit. În scop nobil, firește. Politica admite minciuna în scop nobil, nu-i așa?
Și două adevăruri care s-au impus în acest an:
1) Ca să învingi PSD nu este deloc suficient să-l urăști. Poate că nici nu este necesar, dar asta e altă discuție. Fapt este că, urînd PSD, îi poți administra lovituri, dar nu-l poți doborî. Rețeta îngenuncherii PSD o are, iată, dl Iohannis. Rece, incapabil de empatie și departe de orice patimă, omul dovedește că tactica asediului isteric la adresa PSD nu duce prea departe. E nevoie de calcul, de reținere și, mai ales, de un plan de care să te ții. Pînă una-alta, nimeni altcineva nu a învins PSD într-o asemenea manieră.
2) Procesul de occidentalizare a societății noastre este, cred, ireversibil în acest moment. România va ieși din Uniunea Europeană doar dacă Uniunea însăși se va face praf (Doamne ferește!) și chiar și atunci vom căuta să stăm integrați în umbra ei sau în ce-o mai rămîne. E clar că discursul antioccidental nu mai prinde. Mai rămîne ca statul să urmeze spiritul societății. Și de acum înainte nu cred că noi, cei care vrem o Românie tot mai europeană, vom mai avea de luptat cu antioccidentalii autohtoni, ci cu prostia și cu incompetența românească. Și s‑ar putea să fie mai greu de învins! S-ar putea să ne ia mai mult de 30 de ani…
