Republica Moldova mai are nevoie de puţin timp pentru a face drumul său spre UE ireversibil, iar 2013 poate fi anul care va duce ţara spre un nivel cu totul nou al relaţiei cu UE. O premieră pentru Chişinău. Şi pentru UE, în Parteneriatul Estic. 2013 poate fi anul desprinderii sau anul deraierii.
Ce are bugetul UE cu rachetele? Păi, are. Noi, românii părem a avea toate drepturile din lume. Cum a zis Ponta? Interesul naţional nu se negociază? Nu că sună bine? Ne încălzeşte aşa la ficaţi: băă, noi nu negociem interesul naţional! Băi, evreilor, noi nu negociem interesul naţional cînd primim bani de pomană.
Aud oameni de bună-credinţă zicînd că Antena 3 a noastră este echivalentul românesc al Fox News din America. Vlad Mixich a scris ceva în acest sens chiar în Dilema veche, acum cîtăva vreme. Ba chiar, cînd vrei să le explici străinilor cam ce este Antena 3, ajungi inevitabil să zici: un fel de Fox.
Bugetul UE ar fi moartea rating-ului. Sincer, eu nu pricep de ce e musai aşa. Adică, oamenii vor conflict, bătaie, bani şi sex, nu? Eu, dacă aş lucra la un tabloid, asta aş vîna: vînătăi, bani şi sex. Or, asta cu bugetul UE are de toate, mai puţin sex. Nu le poţi avea chiar pe toate. Conflict este, suspans şi mai şi, bani e clar că sînt.
„Ce faci cu aceste filme? Te uiţi la ele cu prietenii şi vă distraţi?“, îi spune Iulia Timoşenco şefului statului ucrainean, într-o scrisoare deschisă publicată înainte de alegeri. Timoşenco îl acuză pe Viktor Ianucovici că primeşte de la gardieni filme cu ea, folosind toaleta din închisoare.
În iulie 2002, o procesiune ciudată se desfăşura la sediul partidului de guvernămînt: liderii filialelor locale erau plimbaţi prin faţa conducerii centrale pentru a da raportul. „PSD nu va oferi protecţie politică pentru nici un fel de acte de corupţie, pentru nimeni care este certat cu legea“, spunea Adrian Năstase atunci.
După anunţul din revistă că urmează această temă, am primit o mulţime de reacţii din partea cititorilor. Semn că este o problemă care îi frămîntă. Şi nu doar că au fost multe reacţii, ci şi de o decenţă liniştitoare. Dumnezeu este o temă importantă, educaţia copiilor este altă temă importantă.
Mitul 1: Nu e nevoie de instituţii specializate, de ce nu lăsăm problema pe mîna instituţiilor obişnuite de aplicare a legii? Teoretic e posibil să fie aşa. Probabil că într-o ţară ca Suedia chiar aşa şi este. Dar nu e ca şi cînd am fi plecat la drum cu modelul DNA şi ANI fără să fi dat o şansă instituţiilor obişnuite.
Eric Hobsbawm a murit tot comunist. A scris cărţi monumentale despre istoria recentă, dar nu l-a ajutat la nimic, omul a aşteptat triumful Revoluţiei pînă în ultima clipă. A recunoscut crimele comunismului, dar i se părea că vede Sensul de dincolo de ele.
Între un birou de la Chişinău şi unul de la Tiraspol se schimbă hîrtii. Hîrtii albe, simple, fără nici un antet pe ele. Doar semnături, fără funcţii, altele decît funcţia de „reprezentant politic“. De-o parte este Nina Ştanski, negociatoare şi ministră de Externe a Republicii Moldoveneşti Nistrene.
Premierul s-a dus la Rîbniţa, s-a urcat în maşină, fără bodyguard, la fel şi Şevciuc, fără gardă de corp, şi au plecat amîndoi, nimeni nu ştie unde. Omul care zice asta e alert, aşa, de parcă ar povesti un film. Sincer să fiu, nu ştiu dacă scena s-a petrecut pe un pod sau nu, dar îmi place să-mi imaginez ceva ca în filmele poliţiste.
Observ cu plăcere cum Dilema veche devine revista românească unde se pot dezbate la un nivel foarte bun chestiuni de politică europeană. Că e lipsa de apetenţă a restului presei pentru aceste teme, că e o atracţie specială spre această revistă a autorilor care pot gîndi dincolo de Oradea – nu ştiu.
Pe la începutul lui septembrie, Victor Ponta zicea că îl respectă pe Manuel Barroso şi că acesta a avut o atitudine echilibrată în criza din România, dar că Viviane Reding, comisara pentru justiţie, nu a avut o atitudine echilibrată pentru că e în campanie electorală: îi vrea scaunul lui Barroso.
Dacă ar putea vota în alegerile americane, 63% dintre români l-ar vota pe Barack Obama. 30% spun că nu ştiu cu cine ar vota şi doar 6% l-ar vota pe Mitt Romney. 63% nu a mai avut nimeni în România de la Ion Iliescu încoace... şi asta pe vremea cînd Antena 3 era singurul post TV şi se numea Televiziunea Română Liberă.
Presa din Japonia scrie că România este o ţară sălbatică. Spre deosebire de alte dăţi în care presa străină scrie de rău despre România, presa noastră nu a simţit nevoia să dea replici şi nici să ne apere onoarea naţională. De fapt, am avut cu toţii o reacţie de înghiţit ruşinea: o tînără japoneză a fost acostată ilegal în aeroport, dusă la un taxi ilegal şi apoi ucisă.
Un domn cu ochelari de soare, moda anilor ’70, întoarsă acum pe căi misterioase, dă să intre într-o clădire mare. Ziariştii îl întreabă pe domn cum e cu documentele de la guvern, oarecum aşa la grămadă, călcîndu-l pe picior, fără pic de consideraţie. El le răspunde calm, dar întrebările nu sînt foarte multe şi nici prea deştepte, apoi dă să plece.
Proaspătul ministru Dan Şova regretă amarnic ce a spus despre Holocaust. Aduce în sprijin citate, trimite scrisori în disperare, îşi pune cenuşă în cap. „Nu, nu iau în calcul o demisie, pentru că modalitatea de îndreptare a unei greşeli este învăţarea şi nerepetarea ei, ceea ce eu am făcut“ a declarat el pentru RFI.
Aşa cum Grecia şi criza financiară de acolo au provocat adoptarea pactului fiscal care ar trebui să disciplineze finanţele statelor din UE, tot la fel criza democratică din România ar putea adopta măsuri de integrare la nivel politic. Asta spune Suzana Dobre în interviul colectiv pe care îl publicăm în acest număr.
Acum cîteva luni am văzut un film documentar care m-a pus pe gînduri. Filmul se numeşte The Most Hated Family in America („Cea mai urîtă familie din America“). Urîtă nu în sensul că nu e frumoasă, ci că ceilalţi americani o urăsc. Un reporter de la BBC merge şi petrece ceva timp cu familia Phelps din Kansas.
Imediat după referendum, cîteva ziare mari din Occident au comentat situația la modul: gata, a trecut, acum e momentul ca politicienii români să cadă la pace, să se obișnuiască să coabiteze și să găsească teme de consens. Sfatul a produs stupoare în ambele tabere din România, inclusiv în presa noastră polarizată.
Avem în română o avalanşă de cărţi despre civilizaţii şi relaţiile Occident-Orient. Creşterea puterii Chinei sperie, angoasează sau entuziasmează, depinde de orientare. Mai ales Editura Polirom a făcut o treabă excelentă în traducerea aproape pe bandă a unor cărţi care fac sau vor face şcoală în domeniu.
Joseph Nye este un domn celebru, creator de şcoală în relaţii internaţionale. El a lansat cu succes conceptul de „soft power“, devenit aproape la fel de celebru şi aproape la fel de abuziv folosit ca şi sintagma „sfîrşitul istoriei“ a lui Fukuyama. Deci, cînd Nye publică ceva, e de citit cu creionul în mînă.
După cum bine aţi putut citi recent în pagina de scrisori a revistei, am primit un lung, interesant şi amuzant drept la replică de la Gigel. Domnul Sorin Marius Graur şi-a asumat să vorbească în numelui acelui Gigel despre care eu am tot scris, dar ca să nu ne încurcăm între personaje voi păstra convenţia şi îi voi răspunde tot lui Gigel.
Eu v-am zis că toată discuţia despre reorientarea spre creştere este apă de ploaie. Deci, după Consiliul European, aţi citit ştiri peste ştiri şi analize peste analize despre cum întoarce Europa cîrma spre politici de creştere. Asta a fost o linie de interpretare. A doua a fost şi mai ancorată în politica zilei şi a fost folosită şi de premierul Victor Ponta.
Žižek şi diverşi maoişti reşapaţi de prin Italia şi Franţa se agită, organizează conferinţe şi publică volume despre actualitatea ideii de comunism. Vor să mai încerce o dată. Alan Johnson face o foarte bună trecere în revistă a acestor agitaţi în World Affairs, mai/iunie, „The New Communism: Resurrecting the Utopian Delusion“
Bine, plagiatul ca plagiatul, dar eu am altă fază de semnalat: cum adică secretarul de stat Victor Ponta obţine doctoratul de la prim-ministrul Adrian Năstase? În 2003, deci, Năstase era şef la Guvernului, preşedinte al Partidului Social Democrat şi conducător de doctorate.
Pe măsură ce se apropiau alegerile locale, trăiam cu impresia că în mediul online nu sînt de fapt alegeri locale, ci un referendum despre Nicuşor Dan. Ca unul dintre susţinătorii declaraţi ai lui, mi s-a părut normal să zic şi să scriu asta: anume că îl susţin pe Nicuşor Dan.
Îi spun senatorului PSD Dan Şova, în direct la TVR, că îmi este frică de ce poate face USL cu 85% din Parlament. Tocmai zisese, ca o laudă, că prin votul uninominal în stil britanic se va repeta în Parlament situaţia de la preşedinţii Consiliilor Judeţene, unde USL a luat în jur de 50% din voturi şi a obţinut 36 de posturi din cele 41.
În 2007, 25 de ofiţeri de poliţie ruşi conduşi de lt. col. Artiom Kuzneţov iau cu asalt birourile de la Moscova ale fondului de investiţii britanic Hermitage Capital şi confiscă documente. Firma este reînregistrată pe furiş şi conducerea, schimbată formal cu trei indivizi – unul fusese anterior condamnat pentru furt, al doilea pentru tîlhărie şi al treilea pentru omucidere.
Acum aproape doi ani, cineva de la Kiev îmi aplica un chestionar de expert. Dorea să ştie despre percepţiile asupra Ucrainei în România, parte a unui studiu mai mare despre relaţiile Ucrainei cu vecinii săi. Pe parcursul interviului, m-a lovit de mai multe ori ideea că, deşi oamenii mă consideraseră expert, de fapt ştiam destul de puţine despre subiectul interviului.
Articolul meu de acum două săptămîni – „Idei de stricat distracţia anti-austeritate“ – a avut mare succes pe net. Şi am avut chiar un dialog plăcut cu cititorii de pe http://www.facebook.com/Cristian.Ghinea.CRPE. Personajul generic Gigel inventat de mine face carieră.
Săptămîna trecută, preşedintele Barack Obama a declarat că opinia sa faţă de căsătoriile între homosexuali a evoluat şi că în prezent le susţine. Pînă acum, poziţia oficială a lui Obama era că susţine uniunile civile între homosexuali, care permit acestora să aibă toate drepturile cuplurilor căsătorite, dar se opunea căsătoriei propriu-zise.
Vasăzică austeritatea nu mai e chiar aşa o fatalitate, ne anunţă noul preşedinte francez François Hollande, în aplauzele entuziaste ale mulţumii. Dacă zice un om ales de poporul francez, atunci e musai să fie adevărat, doar nu s-a mai văzut politician francez să bată cîmpii, nu?
„Constat cu dezamăgire absenţa dvs, ca prim-ministru al României, de la Consiliul European de la Bruxelles din aceste zile, eveniment la care participă doar preşedintele Traian Băsescu. Consider că România ar fi fost mai bine reprezentată la acest nivel, precum şi cu ocazia semnării acestui tratat interguvernamental, dacă ar fi fost prezent şi prim-ministrul în funcţie“.
Încheierea mandatului lui Jeffrey Franks a produs un val de bucurie prin media românească. Jivina mormonă care ne-a supt sîngele poporului se cară. Ura! Să sperăm că acela de vine în locul lui va fi un om mai cu Dumnezeu, mai bun cu amărîtul de popor român care e supt vremi.
Cel mai grav în atitudinea lui Traian Băsescu este faptul că acţiunea sa este întîrziată şi fără efecte practice. Dacă într-adevăr ne durea problema Kosovo, ar fi trebuit să încercăm să ne facem auziţi în toţi aceşti ani în care alţii şi-au bătut capul să vină cu o soluţie. Altfel, apărem la spartul tîrgului şi spunem că nu ne place. Iar Traian Băsescu o spune şi pe un ton vehement.
Putea foarte ușor să fie un film ratat. Am mai văzut filme cu și despre turci din Germania. E un trend în cinematografia nemțească. Multe se ratează à la Kusturica. Se iau niște estici de prin partea Europei care e dincolo de Budapesta. Că sînt turci, români, bulgari, sîrbi, nu contează, ăștia toți seamănă între ei. Să le zicem generic ”balcanici”.
Ce ar putea spune o carte de dialoguri între un poet şi un filozof, unui politolog ca mine? La prima vedere, nu mare lucru. De aceea, vă sfătuiesc să treceţi peste impulsul de a considera Măştile lui M.I. – Gabriel Liiceanu în dialog cu Mircea Ivănescu (Humanitas, 2012) o simplă carte de dialoguri între un poet şi un filozof.
Povestea cu migraţia primarilor a fost mereu încurcată în România, încă de cînd ne-am apucat să-i alegem direct şi democratic pe respectivii oficiali. Aleşi democratic de cetăţeni, dar depinzînd de fonduri de la guvern sau „de la judeţ“, primarii au fost mereu siliţi să aleagă între pragmatism şi idealism.
Remarcam săptămîna trecută că realegerea lui Herman Van Rompuy ca preşedinte al Consiliului European nu a fost deloc ştire. Şi nu doar în presa din România autistă şi la evenimente externe, şi la evenimente care implică prea mulţi domni în costume şi prea puţine domnişoare fără costum.
După o campanie electorală lungă şi chinuitoare, ce a acoperit toate cele 25 de state care nu sînt Malta şi Cipru, preşedintele Uniunii Europene a fost reales în funcţie. Într-o perioadă de criză şi de furie populară, în care euroscepticismul a crescut mai mult ca niciodată, această realegere este în sine o performanţă deosebită.
Dumitru Sandu a avut curiozitatea să compare opinia publică din România şi pe cele din ţările UE în ultimii cinci ani. Adică a luat eurobarometrele realizate de Comisia Europeană şi s-a jucat cu ele – 180.000 de oameni incluşi în eşantioane, în şase valuri de sondaj –, reieşind chestiuni interesante.
Eu m-am lecuit de activism civic. Asta spune Horia-Roman Patapievici în convorbirea pe care o relatăm în acest dosar. O concluzie tristă a unui experiment care trebuia să iasă mai optimist.Ideea noastră a fost una simplă: publicăm lungul nostru interviu colectiv cu profesorul Lucian Boia – asta era faţa „pătată“ a implicării intelectualilor în politică.
Înainte de a fi cancelar al Guvernului României – funcţie care sună impresionant –, Alin Teodorescu a fost unul dintre cei mai cunoscuţi sociologi din România, director al IMAS şi preşedinte al Fundaţiei Soros. Genul de sociolog care pare a şti în orice moment cine va cîştiga viitoarele alegeri.
Adevărul e că atunci cînd citeam Politice, în timpul liceului, nu mi l-aş fi închipuit pe Horia-Roman Patapievici şef de instituţie. Eram nişte revoltaţi, şi el prin ce scria, şi eu pentru că îl citeam. Nu i-am spus niciodată, nici public, nici privat, dar mi-a marcat adolescenţa. Şi îi datorez o bună parte din ceea ce sînt.
Faţă de ceilalţi trei, pentru Andrei Pleşu intrarea în administraţie chiar a reprezentat o schimbare dramatică. Vorbim de mandatul ministerial de la Cultură, început chiar în decembrie 1989. De la disident aflat în domiciliu forţat direct la ministru, în cîteva zile. „Nici nu-mi trecea prin cap cu o zi înainte, am fost luat pe nepregătite."
Nicu Popescu lucrează la European Council on Foreign Relations (ECFR), provine din Republica Moldova şi este cunoscut acolo, iar legăturile sale cu România sînt mai degrabă precare. Este unul dintre cei mai apreciaţi experţi, la nivel european, în Rusia şi spaţiul estic. După 2009, a lucrat timp de un an în guvernul de la Chişinău, fiind consilier al premierului Vlad Filat.
Pentru că precedentul articol intitulat „De ce iubesc capitalismul“ a avut efectul scontat, îmi propun ca din cînd în cînd să strîng sub acest titlu motivele pentru care iubesc capitalismul – fie că aceste motive sînt mărunte şi personale, fie că sînt grandioase şi globale. O precizare metodologică. De ce „iubesc“ şi de ce „capitalismul“?
„Bine aţi venit în Slovenia“ zice SMS-ul de roaming cînd deschid telefonul în aeroport. Slovenia? Măi, a naibii tehnologie, îmi zic, poate să-ţi arate în telefon pe ce stradă eşti, din satelit, şi uite că acum încurcă ţările, eu sînt în Kosovo şi ăsta mă crede în Slovenia, care e mai încolo, tocmai în capul celălalt al fostei Iugoslavii.
Îmi aduc cumva aminte că cineva mi-a arătat o înregistrare pe YouTube a baladei lui Ştefan Hruşcă – „În poartă la Ţarigrad“, unde erau două comentarii. Primul zicea „eu is nascut? in Tarigrad, republeca Moldova, poate e despre mine :D, imi place..“ (am transcris exact, comentariul e încă acolo). Şi cineva îi răspundea: „sa mor eu dak styam ca? exista tarigrad“.
