"Mai vezi tu pe cineva care gîndeşte ca tine?“ Asta îi spune cineva lui Mugur Călinescu, în piesa Tipografic Majuscul, care se joacă la Odeon. Piesa pune în scenă un dosar de Securitate. Mugur Călinescu a fost un adolescent de 16 ani care, în 1981, a scris pe zidurile din Botoşani mesaje subversive.
În prima zi de lucru a Parlamentului de la Chişinău trebuia să se întîmple o Revoluţie de catifea. Cel puţin, asta promisese Vladimir Voronin de-a lungul verii. Revoluţia a fost însă cam fîsîită – motiv pentru care probabil nici nu aţi auzit de ea: nu a făcut de o ştire în afara Moldovei.
Citatele care urmează sînt ale unor cetăţeni români, participanţi la cîteva focus-grupuri. Urmează să apară într-un raport de cercetare. Iniţial, doream să includ o analiză a lor, dar m-am răzgîndit – cred că vorbesc de la sine.
Nu m-am băgat în pugilatul de pe margine pentru că mi se pare uşor indecent cum, la fiecare manifestaţie, ba chiar la orice întîmplare din piaţa publică (în sens generic) apare liota de analişti spărgători de seminţe, care nu au altă preocupare decît să explice ei poporului ce se întîmplă cu adevărat acolo.
Am promis săptămîna trecută, în finalul recenziei la cartea Despre China a lui Henry Kissinger, că voi rămîne la acest subiect, cu cîteva dintre gîndurile provocate de carte. La un moment dat, în descrierea încercărilor de a relua contactul între SUA şi China, apare şi Ceauşeşcu.
Henry Kissinger a scris despre China. Aşa se şi numeşte cartea, simplu: Despre China (Editura Comunicare.ro, 2012) – cînd eşti Kissinger nu simţi nevoia să dai titluri sau subtitluri lungi, ajunge un „Diplomaţia“ şi faci şcoală.
Este, în mod clar, vremea cărţilor de istorie care explică totul prin foarte puţin – epoca unor teorii mari, ambiţioase. Jared Diamond, prin a sa Viruşi, arme şi oţel (Editura All), explica totul prin geografie pură: Europa, cu munţii săi care au fragmentat comunităţile, s-a ales cu regate mici, în eternă competiţie;
În 21 martie 1995, Florica Diamandi a făcut o plîngere penală împotriva lui Nicolae Zotescu, fost procuror militar, şi împotriva lui Mişu Dulbergher (Dulgheru), fost inspector general în cadrul Securităţii. Trecuseră 47 de ani de cînd soţul său, Alcibiade Diamandi, fusese arestat din ordinul celor doi, pe 21 aprilie 1948, pentru „uneltire contra siguranţei statului“.
În dosarul care urmează veţi întîlni de mai multe ori expresia „vectorul european“. Este o sintagmă folosită aproape obsesiv la Chişinău. Cred că ţinem minte acest gen de dezbatere, în care obiectivul aderării la UE pluteşte deasupra tuturor subiectelor – cam aşa a mers politica din România mai mulţi ani înainte de 2007.
În 1948-1949, un tînăr parlamentar britanic, Richard Crossman, a cerut cîtorva intelectuali occidentali, foşti comunişti, să-şi depene poveştile. Era interesat de urmărit convertirea la comunism şi ieşirea din miraj, abandonarea comunismului.
Un amic care a studiat problema îmi face o radiografie a situaţiei juridice. În cazul omorului deosebit de grav, de care sînt acuzaţi Vişinescu şi ceilalţi, prescripţia a intervenit după 20 de ani, deci cîndva în anii ’60-’70. Prescripţia este o regulă care ar trebui să-i protejeze pe oameni de abuzuri: dacă statul nu a fost în stare să probeze că eşti vinovat, timp de x ani, nu o mai poate face ulterior.
Am recenzat aici, la vremea lor, primele două volume din amintirile lui Radu Rosetti – Ce am auzit de la alţii şi Din copilărie. Al treilea volum, Din prima tinereţe, acoperă a doua parte a secolului al XIX-lea, venirea lui Carol I, luptele politice şi viaţa marilor familii boiereşti moldovene, acum ducînd o viaţă provincială, cu evenimentele importante întîmplîndu-se la Bucureşti.
Întrebat de un ziarist ce părere are despre dorinţa unor forţe politice moldoveneşti ca ţara să adere la Uniunea Euroasiatică, preşedintele Nicolae Timofti a răspuns ironic că „Eu după cîte ştiu, nu există o asemenea uniune.“ Are dreptate, dar acest argument nu va mai funcţiona mult timp.
Premierul Victor Ponta a făcut un exerciţiu de PR interesant, prezentînd Programul Naţional de Atragere de Investiţii şi Creare de Locuri de Muncă. Guvernul are aerul că lucrează, asta a fost ideea exerciţiului. Aş paria însă că între momentul în care scriu eu acest articol şi momentul în care îl veţi citi dumneavoastră veţi avea cu totul alte noutăţi despre Victor Ponta.
„Băsescu proclamă independenţa energetică a României“ – a titrat România liberă şi nu am înţeles dacă a vrut să fie ironică sau chiar asta credea. „Bineînţeles, am informat Consiliul European că România îşi va redefini politica energetică plecînd de la propriile sale resurse şi fără a aştepta aprobarea nimănui“ – tunase preşedintele Băsescu, cu o zi înainte.
Încheiam, săptămîna trecută, cu concluzia că Transnistria este un avanpost al imperiului rus, care îşi face treaba de a planta bombiţe pentru a sabota aproprierea Republicii Moldova de UE. În Moldova se întîmplă, de fapt, un fel de integrare pe sub radar.
„Voi credeţi că transnistrenii ăştia sînt aşa, nişte supersoldaţi – să ştii că şi ei beau de rup şi încalcă legea“ – zice un prieten de la Chişinău. Acum trei luni, avusesem senzaţia că ceva e putred în Transnistria, cînd mi s-a cerut cea mai ieftină şpagă de care am auzit: 5 lei moldoveneşti (puţin peste 1 leu românesc).
Ideea acestei teme pleacă de la un proiect al Fundaţiei Româno-Americane, în care CRPE este partener. Încercăm să vedem ce nu a mers în precedentele tentative, ce merge acum şi cum putem schimba legislaţia, astfel încît asocierile agricole să reziste. Credem că am găsit cheia: înainte de a construi cooperative, trebuie să reconstituim încrederea între oameni. E mai greu decît pare.
Comisia de revizuire a Constituţiei îşi transformă zilnic idiosincraziile în principii (vorba Magdalenei Boiangiu). Par o gaşcă de adolescenţi îmbătaţi de propria putere şi puşi să-şi rezolve frustrările recente, prin textul constituţional.
Am auzit, într-un documentar BBC, un vechi activist gay care se plîngea de povestea asta cu căsătoria. „E o catastrofă pentru comunitate“ – se plîngea el. Omul crescuse în cultura alternativă a anilor ’60, în comunităţi gay din San Francisco.
Forumul Constituţional şi-a prezentat raportul către Parlament şi către public. Imediat după asta, Victor Ponta şi Crin Antonescu s-au întîlnit în toiul nopţii şi au decis ce şi cum vor schimba la Constituţie. Gândul a publicat, pe surse, ce au agreat cei doi, iar materialul a fost ulterior confirmat.
Doamna Song a fost, cea mai mare parte din viaţa sa, un cetăţean banal al Coreei de Nord. L-a iubit pe Kim Ir Sen fără să fie prea interesată de politică – pur şi simplu, aşa era normal. A făcut mulţi copii, a muncit în fabrică, a fost de cîteva ori şefa comitetului revoluţionar de cartier.
Preşedintele Băsescu propune crearea unei agenţii de stat care să aibă drept de prim cumpărător pentru terenurile agricole. De ce avem nevoie de aşa ceva? Spune preşedintele: „Dacă tot ne place să spunem că nu ne vindem ţara, aş vrea să văd că românii nu-şi vînd pămîntul."
Am citit ultimul raport anual al ActiveWatch despre libertatea presei în România, cu obişnuitul scrîşnet de dinţi: recensămîntul abuzurilor rămîne, în mare, constant, de la an la an, tematica se schimbă. În plus, îmi dau seama că, treptat, domeniul rămîne fără obiectul muncii: nu prea mai avem presă.
Astă-toamnă, la un seminar organizat de o mare companie activă în România – fostă de stat, actualmente privatizată –, se discuta despre investiţii străine. Publicul era format din membri ai organizaţiilor de tineret ale principalelor partide din România.
Marea emoţie stîrnită de salariile uriaşe ale celor care vor controla piaţa de capital nebancară (pensii private, bursă, asigurări) este pe deplin justificată, deşi ratează puţin ţinta. Ce se întîmplă cu această instituţie este un amestec nesimţit de etatism şi ceva spoială de capitalism.
„De cele mai multe ori, are dreptate, dar găseşte moduri incredibil de greşite de a-şi exprima această dreptate.“ Aşa mi-a spus cineva de la Chişinău despre Ghimpu, şi tind să-i dau dreptate. Într-o lume politică dominată de oameni plaţi, Ghimpu pare să fie altfel.
Scandalurile unei societăţi spun multe despre acea societate. Asta o ştiu sigur. Ce anume spun scandalurile astea e chestiune de interpretare. Vă las dumneavoastră interpretarea, mă rezum să trec puţin prin scandalurile din Republica Moldova, aşa cum se văd ele din presa locală.
Traian Băsescu a comis, joi seară, cîteva gafe incredibile, în ieşirea sa publică, menită să apere înţelegerea cu Victor Ponta pentru numirea procurorilor-şefi. Nu aş putea compara decît cu ieşirea împotriva Regelui Mihai, pe motiv că a fost sluga ruşilor – un alt punct abisal al ieşirilor sale publice.
Dilema a făcut, în urmă cu zece ani, un număr despre corupţie. Era un număr foarte pesimist, vorbeam mai degrabă despre ce ar trebui să facem, iar toate aceste discuţii şi controverse pe care le avem astăzi nu erau atunci, pentru că nu aveam despre ce să vorbim, nu aveam cazurile pe masă. Dumneavoastră ce făceaţi acum zece ani, ţineţi minte?
„Adică vrei să dai bani de la buget pentru partide?“ Amicul meu se uită la mine cu aerul că tocmai am fost demascat ca pedofil belgian. Citise articolul de săptămîna trecută, în care încheiam cu o întrebare-provocare pentru cititori.
În ianuarie 2012, Adrian Năstase era condamnat, în aşa-numitul dosar „Trofeul Calităţii“, la doi ani cu executare. „Trofeul Calităţii“ a fost un fel de concurs organizat de către Inspectoratul de Stat pentru Construcţii, pe vremea cînd Năstase conducea Guvernul.
Constituţiile sînt unele dintre cele mai enervante documente produse de oameni. Cînd oamenii scriu şi aprobă prostii banale, atunci iritarea nu are legătură decît cu textul în sine. Dar prostiile constituţionale sînt din altă ligă. Constituţiile emană un aer uşor sacralizant – dacă scrie ceva în Constituţie, trebuie că e important, se dau lupte intense pe nuanţele textelor constituţionale, nu e puţin lucru.
Este, deci, oficial: patru state membre ale Uniunii Europene cer Comisiei Europene să propună un mecanism de protejare a democraţiei şi a domniei legii în statele UE. Cititorii mai reţin, poate, că am făcut o întreagă discuţie legată de o asemenea posibilitate, în tema numită „De ce se bagă UE în trebile noastre interne?“, din august, anul trecut.
Martin S. Martin este un îndrăgostit care suferă. Ca stare civilă, Martin S. Martin este un medic român care a făcut carieră pînă la un moment dat. Acel moment, de pildă, în care şeful tău vrea să fie primul medic din România care execută o operaţie complicată pe inimă.
E amuzant acum, privind retrospectiv, să auzi de la Adrian Năstase că era ocupat cu aderarea la UE şi deci nu se putea ocupa de corupţie. Şi asta pentru că problema corupţiei a rămas ultima chestiune nerezolvată de pe agenda de preaderare.
Eu am două teze. Una referitoare la valoarea comparativă a acestei cărţi şi a doua referitoare la utilitatea ei. Dar trebuie să felicit totuşi Editura Humanitas şi pe dl Boia pentru succes. Inclusiv recenzia mea la cartea aceasta a fost unul dintre cele mai citite articole pe care le-am scris în viaţa mea.
Săptămîna trecută a fost publicată ştirea conform căreia Monica Macovei este europarlamentarul cu cele mai multe rapoarte votate de Parlamentul European. Nu din România, ci din întreaga Uniune Europeană. O ştire care ar fi trebuit mai mult analizată.
Ei mereu vor să plece de unde sînt, îţi zic. N-au stare. Noi, irlandezii, ne-am trezit cu ei pe cap primii. De fapt, au ajuns să aibă un imperiu mare pentru că aveau mereu chef de ducă. După ce s-a terminat Pămîntul, au intrat în criză. Nu mai aveau unde să se ducă. Aşa e şi cu UE, li se pare prea mică pentru ei.
„O să-l învăţăm noi minte pe domnul Moromete să aibă grijă să plătească impozitele statului“, zice Jupuitu în romanul lui Marin Preda, înainte să se apuce să confişte ceaunele şi velinţele. Impozitul plătit de ţărani era atunci principala sursă de venit a statului român.
Cînd şi-a asumat răspunderea pentru pachetul anticorupţie, la indignarea parlamentarilor că le vor fi cunoscute averile, premierul Năstase a avut un moment de sinceritate spunînd cam aşa: s-a făcut multă vîlvă pe problema corupţiei, noi (pluralul maiestăţii) nu sîntem convinşi că aceasta este o prioritate, dar adoptăm această lege ca să putem să ne ocupăm de problemele serioase.
În iulie 2012, Consiliul de Onoare de la Radio România Actualităţi a judecat cazul Dan Şova vs Carmen Valica şi a decis că jurnalista nu a greşit. În noiembrie 2012, Consiliul de Administraţie şi-a însuşit concluziile Consiliului de Onoare.
Citesc într-o revistă britanică un schimb de păreri între doi parlamentari conservatori. Schimbul de păreri se face prin intermediul poştei redacţiei. Primul parlamentar spusese că e dezamăgit de guvernul condus de partidul său şi că nu e mare diferenţă faţă de guvernul laburist anterior.
Avem un nou guvern. Indiferent de ce părere avem noi despre oamenii din acest guvern, el va guverna. Plecăm în exerciţiul nostru de la prezumţia că sînt deschişi la idei, la dialog şi la sfaturi bune. În Occidentul spre care tindem, aceasta este o meserie în sine.
Am aşteptat cu nerăbdare al doilea volum al amintirilor lui Radu Rosetti. Am scris despre primul volum, Ce am auzit de la alţii (Humanitas, 2011). Titlul Din copilărie. Amintiri (2012) spune exact despre ce este vorba. Mai exact, despre copilăria în marea boierime moldovenească, în preajma unirii Moldovei cu Ţara Românească.
Am încheiat ultima carte a lui Lucian Boia cu o stare de nervi şi dezamăgire. E vorba despre De ce este România altfel? (Humanitas, 2012). M-am simţit aproape abuzat de autor. Cînd am terminat-o, a fost ca pe vremuri, cînd aveam televizor şi îl închideam cu senzaţia că mi s-au aruncat în cap mizerii, isterii şi vorbărie.
„Acord de colaborare instituţională între Preşedintele României şi Primul-Ministru al Guvernului.“ În caz că nu l-aţi citit direct şi doar aţi auzit de el rumegat prin intermediul opinioniştilor, probabil sînteţi deja convinşi că e ceva abominabil. Într-un fel sau altul toată lumea a căzut de acord că e de rău.
Să citim ce a zis Barroso la Oslo de a declanşat bucuria de la Antenă. Aflat la ceremonia Nobel, sultanul a fost întrebat de ziarişti ce părere are despre Ponta. A zis că nu vor fi probleme să lucreze cu el. Şi a adăugat: „Ne-am exprimat îngrijorările despre anumite decizii luate în România“.
Acum, că avem un nou Parlament ales, îmi fac datoria de cetăţean şi transmit un mesaj pentru oamenii de acolo. Relaţia dintre mine şi Parlament a fost pînă acum un fel de dragoste teoretică făcută praf de practică. Să vă zic de ce.
