„Ruşii sînt pregătiţi să sufere pentru o idee măreaţă, europenii nu prea“ îşi intitulează Laura Bretea un articol publicat pe Contributors.ro în 26 iulie. Chiar sînt pregătiţi? Mă îndoiesc. Războiul dintre Rusia şi Ucraina nu îl costă deocamdată nimic pe cetăţeanul rus simplu.
Vladimir Antufeev a fost un miliţian de nădejde în fosta URSS. Născut în Siberia, a fost om de sistem, trimis acolo unde KGB avea nevoie să blindeze cu oameni de încredere structurile locale de miliţie. Miliţienii obişnuiţi au prostul renume că stau prost cu nervii: nu te poţi baza pe ei că, la o adică, chiar vor trage.
UDMR a ameninţat să iasă de la guvernare pentru că Guvernul României a susţinut poziţia Comisiei Europene privind respingerea unui pachet european de drepturi pentru minorităţi. Iată o premieră: o criză de coaliţie în România, pe o temă care ţine de prestaţia României în UE.
O idee stupidă bîntuie Europa şi pregăteşte terenul pentru ca europenii să clipească primii sub privirea de barbugiu geopolitic a lui Vladimir Putin: Europa ar fi provocat Rusia, iar aceasta doar reacţionează. În varianta sa moderat de stupidă, teoria asta spune că Uniunea Europeană ar fi greşit pentru că nu a calculat corect puterea de reacţie a Rusiei şi ar fi asumat, deci, riscuri inutile.
Consiliul European de la sfîrşitul săptămînii trecute a creat două precedente istorice: a) acceptul şefilor de state naţionale asupra procedurii parlamentare de desemnare a şefului Comisiei şi b) un vot formal pentru nominalizarea acestui şef al Comisiei.
Vulnerabilitatea pieţei energetice interne a UE a devenit mai accentuată odată cu criza Rusia – Ucraina, subliniind în special importanţa securizării surselor de energie. În luna martie a acestui an, Consiliul European a cerut un nou plan pentru a reduce dependenţa energetică a UE.
Apropierea dintre PNL şi PDL pare lucrul logic şi de bun-simţ care ar trebui făcut în actualul context. Problema constă tocmai în cît de logic pare. Dacă dăm ceasul înapoi cu numai zece ani, PSD era la putere şi părea logic şi de bun-simţ ca PNL să se apropie de PD.
La 45 de minute după ce alegerile europene s-au terminat, Martin Juncker iese din biroul lui Jean-Claude Schulz (sau invers). Cei doi au bătut palma. În alegerile ce tocmai se terminaseră, fuseseră rivali pentru poziţia de preşedinte al Comisiei Europene, Schultz de la socialişti, Juncker de la populari-creştin-democraţi.
Companiile mari din Europa (locale sau filiale de multinaţională, private sau de stat) vor fi obligate să raporteze despre modul în care respectă standardele de mediu, regulile privitoare la drepturile omului, implementarea unor politici anticorupţie, ş.a.
Ura, România și CRPE au dat subvenție multianuală decuplată de suprafață la toată Europa. Ce-ați dat, mă? Subvenție… lasă, e un fel de rentă viageră. Atunci ziceți-i dracu’ așa, ce nume e ăla? Bine, îi zicem rentă viageră, dar să știți că sînt diferențe (e pe șapte ani, nu e limită de vîrstă).
„Neîncredere în Europa şi teamă de declin.“ Asta crede François Hollande că arată votul francezilor. Partidul Socialist a luat 13,9% din voturi, el personal este cel mai nepopular preşedinte de cînd se fac sondaje de opinie în Franţa, dar chestia asta e problema Europei.
Tatăl lui Dmitry stă închis în casă şi se întreabă dacă Ucraina îi va mai trimite pensia. Este decis să refuze cetăţenia rusă şi, deci, şi pensia rusească, pe care Putin a promis-o oamenilor din Crimeea.
Cred că problema englezilor și francezilor e că sunt obișnuiți ca proștii din istorie să dea bătălii directe. Nu, frățică, nu așa se face, ascultați la noi că am supraviețuit aici pecenegilor, turcilor și lui Ion Iliescu: ideea nu e să-i confrunți, ci să-i amețești pînă nu mai știu de ei.
Am fost săptămîna trecută în Ucraina pentru două evenimente. Primul a fost o vizită organizată de Institute of World Politics (partenerul ucrainean al Forumului nostru România – Ucraina) – au fost invitaţi experţi pe spaţiul estic de la cele mai importante think-tank-uri europene, din Bruxelles, Londra, Paris, Stockholm etc.
Ţin minte exact momentul în care am aflat cît de mare e URSS. Pînă atunci credeam că România e cea mai mare ţară de pe pămînt. De fapt, ştiam doar vag că există şi alte ţări pe pămînt, dar eram sigur că România şi Tovarăşul sînt cei mai tari.
Spuneam săptămîna trecută că lumea s-a schimbat după decizia lui Putin de a anexa o bucată din altă ţară şi că regulile au fost aruncate în aer. Mai spuneam că pînă cînd Rusia nu va fi afectată economic cu adevărat, renegocierea regulilor i-ar conveni lui Putin.
Schimbarea de putere care a urmat imediat a făcut ca integrarea efectivă să se producă în 2007. Dacă ne gîndim numai la cariera echivocă ulterioară a acestor doi oameni – Emil Constantinescu şi Adrian Năstase –, ne dăm seama că nimic nu era predestinat sau programat în această poveste.
Două fluxuri de ştiri domină acum ecranele: evenimentele din Estul Ucrainei şi discuţiile despre sancţiunile occidentale asupra Rusiei. Există în fundal o aşteptare că cele două sînt legate. Dacă Occidentul apasă butonul X, Rusia va acţiona în modul Y şi vom vedea deznodămîntul Z.
Atmosfera seamănă cu mitingurile de la Nuremberg, în care poporul german îi mulţumea lui Hitler pentru Austria şi pentru noul Reich. Doar că acum se întîmplă la televizor şi este regizat pentru ca poporul rus să-i mulţumească lui Vladimir Putin pentru Crimeea.
Radu Mazăre şi-a făcut un titlu de glorie. S-a lăudat pe la televizor că a găsit el o soluţie minune prin care rezolvă problema cu săracii din Constanţa, le dă case ieftine construite de Primărie. De fapt, soluţia de a izola săracii în locuinţe ieftine este dezastruoasă pe termen lung şi acolo este un viitor ghetou.
Pînă acum, cel mai mare partid românesc (repet ca să accentuez) a fost condus mereu de oameni din grupurile de la Bucureşti, produse bune de scos la export. Adrian Năstase, Mircea Geoană şi Victor Ponta pot să pretindă că ei, ca persoane, sînt peste activistul mediu de partid, că au o oarecare prestanţă.
Încheiam săptămîna trecută cu ideea că pragul de semnături pentru un independent candidat la europarlamentare e de 100.000. Partidele din România au creat, deci, sistemul perfect de închidere a uşii în nasul cetăţenilor: au ales cel mai rigid şi nedemocratic sistem de vot, plus condiţii foarte dure de înscriere.
În urmă cu cinci ani lansam Centrul Român de Politici Europene, cu un raport despre sistemul de alegeri la europarlamentare. Spuneam atunci că actualul sistem, cu listă unică naţională închisă, e cel mai prost posibil – atît în ceea ce priveşte participarea publică, cît şi rezultatul selecţiei candidaţilor.
Sîntem după două ediţii ale Forumului Civic România-Ucraina şi după o schimbare dramatică de putere la Kiev, care aduce un guvern ce înfruntă cea mai serioasă criză din istoria acestei ţări. Ucraina este un stat care are nevoie de reconstrucţie. Are probleme interne majore şi grave probleme cu marele său vecin de la Est.
Personal, prefer o țară în care oricine poate să emită orice opinii politice - chiar cu riscul de a ne cere Transilvania înapoi niște maghiari amețiți - decît o țară în care Băsescu, Ponta, Săftoiu, Zgonea sau alți politicieni decid ei ce e voie să se ceară și ce nu.
Acum, că Vladimir Putin a comis măgăria, lumea se străduieşte să găsească soluţii de rezolvare. Doi coloşi ai gîndirii strategice americane au avut intervenţii publice săptămîna trecută. Washington Post a găzduit o serie de editoriale care, citite grupat, lasă să se întrevadă dilemele şi opţiunile Americii.
Pare că scenariul rusesc era similar cu cel din Georgia în 2008: intrăm peste ei, ripostează şi asta declanşează un conflict armat pe care îl cîştigăm rapid, pe bază de intimidare şi moral superior. Între timp, lumea e confuză şi raţiunea preferă să se lase influenţată de frică, astfel încît întrebarea „cine a început?“ capătă un răspuns preferabil: nu Rusia.
● Parlamentul European a votat pentru eliminarea vizelor pentru moldoveni. Urmează Consiliul și gata. Sper să nu avem parte de surprize de la pionii (Cipru?) sau prietenii lui Putin. Ar fi rușinos. Acum e momentul ca Băsescu și Ponta să dea telefoane fiecare la amicii lui. Dacă nu au prea mulți, să dea oricum și să se roage frumos.
Încheiam săptămîna trecută cu întrebarea: poate avea UE un joc geopolitic? Şi mai întrebam cum poţi să te gîndeşti că vei cuceri noi spaţii pentru clubul UE, cînd, de fapt, te străduieşti să faci cît mai dificilă intrarea în club – a se vedea Balcanii de Vest sau Turcia.
Știu că e multă confuzie și emoție, și imagini violente. Și poate nu aveți chef de analize tactice. Sunt întrebat dacă îmi mențin predicția de ieri că zilele lui Ianucovici sunt numărate.
„Trebuie să ne luăm adio de la ideea că Ucraina este parte a unui joc de şah geopolitic. Trebuie să susţinem amîndouă taberele aflate în conflict pentru a găsi o soluţie politică la criză, care să permită Ucrainei să nu mai fie supusă presiunii de a decide în favoarea unui partener sau a altuia.“
Poveştile spuse de evenimentele sportive pot intra în cîteva categorii. Prima categorie – una numeroasă – e cea a evenimentelor obişnuite, să le zicem „comerciale“. Acest gen de jocuri nu sînt menite decît să crească atractivitatea turistică şi comercială a unui oraş sau a unei ţări.
● Există o permanentă tensiune între revoluţie şi politică în jurul Maidanului. Nu e uşor lucru să împaci organizarea paramilitară – care să-i mobilizeze pe oameni să reziste săptămîni în şir bătăilor cu miliţia – cu reprezentarea politică, unde se cere flexibilitate în negocieri.
Ucraina este cel mai mare vecin al României. Este motivul istoric şi geografic pentru care, prima dată în ultimii 300 de ani, nu mai avem graniţă comună cu Rusia. Şi acesta nu e puţin lucru. Şi totuşi, Ucraina este o necunoscută în spaţiul public românesc.
Mergi în mijlocul unui oraş înzăpezit, observi reclama la apropiatul concert Aerosmith. Şi chiar lîngă ea, cîţiva bărbaţi se încălzesc la un foc care iese dintr-un butoi. Pe lîngă ei sînt împrăştiate oarecum neglijent diverse bîte şi echipamente de protecţie de pe şantier.
Tradiţia acestui Maidan vine de la cel precedent, care, în 2004, a împiedicat ajungerea la putere a lui Viktor Ianucovici. E ceea ce în afara Ucrainei se numeşte, mai degrabă, Revoluţia Oranj. Acela a fost însă mult mai paşnic.
Asta este întrebarea cea mai importantă, rămasă de pe urma vizitei Victoriei Nuland, care a făcut atîtea valuri săptămînile trecute. Observ o atmosferă de descurajare. Conform acestei naraţiuni, spiritul public este pervertit de televiziunile controlate politic, voturile sînt cumpărate, deci nu există nici un fel de şansă.
Am scris pe pagina mea de Facebook următorul post: „Aveţi presa pe care o meritaţi şi o plătiţi! Ţara în care Dilema veche are tiraj cît Playboy + FHM la un loc. Scriu la raportul meu anual despre starea presei pentru Centrul de Jurnalism Independent.
Vor fi cele europarlamentare. Ştiu că pot să par subiectiv, dat fiind că lucrez în domeniu, dar aveţi puţintică răbdare. Alegerile acestea europarlamentare vor fi altfel decît pînă acum. Adevărul e că nu ştim exact cum vor fi, dar că vor fi altfel ştim.
Ne-am obişnuit, în ultimii ani, cu dosare făcute de Securitate transformate în cărţi. Am şi recenzat aici dosarele Brucan şi Stork. Stelian Tănase a început trendul dosarelor comentate, el a intercalat fragmentele din dosare cu fragmente din jurnalul său privat.
Deşi subtitlul zice că e vorba de reflecţii, cărţulia asta e mai degrabă un fel de carte de gen „Cum să…“ Doar că transpusă la zona politică. Merge pereche cu cea scoasă tot de Polirom, anul trecut – Manualul dictatorului (Bruce Bueno de Mesquita, Alastair Smith, 2012).
Actuala abordare a UE legată de acordarea finanţărilor este inconsecventă. În unele cazuri, cum ar fi, de pildă, Planul de Acţiuni legat de vize, UE a dat repere clare în schimbul accesului la finanţare, însă nu aceasta este regula generală.
Perioada ulterioară momentului Vilnius ar trebui să fie un moment de autoanaliză pentru UE. Din cei trei piloni ai Parteneriatului Estic (Acord de Asociere, Acord aprofundat de liber schimb – DCFTA, regimul de vize), două sînt acum concurate în mod deschis de către Rusia.
„Noi am rezistat o iarnă întreagă în frig, fără gaz, electricitate şi mîncare“, zice preşedinta Lituaniei, ziariştilor adunaţi la Vilnius. Sînt 1000 de ziarişti acreditaţi, în micul oraş german de limbă lituaniană, care zbîrnie de delegaţii oficiale.
Şerban Marinescu – arhitect, denunţător la DNA. Au avut un contract cu Primăria Rîmnicu Vîlcea, au livrat proiectul. Primarul le-a plătit o treime din sumă, apoi le-a cerut şpagă ca să plătească şi restul. A doua treime venea după ce se înţelegeau, iar a treia după ce primea şpaga.
Şerban Marinescu este arhitect. Anul trecut, a fost unul dintre cei trei cititori care au cîştigat o carte la lansarea volumului Eu votez DNA. După o vreme, lui Şerban i s-a cerut şpagă. M-a întrebat ce să facă. I-am zis să meargă la DNA. Aşa a ajuns Şerban Marinescu denunţător. L-a denunţat pe primarul din Rîmnicu Vîlcea.
Un şef de guvern şi de partid din Estul Europei doreşte să candideze pentru funcţia de preşedinte. Pentru a finanţa campania electorală, execută o schemă de finanţare prin care inspectoratul de stat în construcţii obligă firmele din domeniu să cotizeze pentru campania prezidenţială personală, dar dusă în numele partidului.
Manifestaţiile pro-Roşia Montană devin, treptat, manifestaţii antisistem şi reflectă, de fapt, o nemulţumire mai largă. Refuzul politicii este de înţeles, dar este şi o capcană: doar prin politică se poate schimba ceva serios.
Scenă din Cehoslovacia, din timpul invaziei sovietice: „Trei soldaţi s-au apucat să percheziţioneze maşina. Odată treaba isprăvită, ofiţerul care le ordonase s-o facă m-a întrebat pe ruseşte: «Kak ciuvstvuietiece?», adică: «Cum te simţi? Care-ţi sînt sentimentele?»
