Poate chiar cei mai loiali supuşi ai Majestăţii sale. Mulţi scoţieni s-au gîndit de-a lungul timpului la regele/regina de la Londra ca la un fel de ostatic ţinut acolo de englezii cei răi. Uniunea dinastică dintre Anglia şi Scoţia a dus, în 1707, la crearea unui singur stat, numit uşor megalomanic Regatul Unit al Marii Britanii.
Liviu Avram a scris cel mai bun editorial despre condamnarea lui Adrian Năstase. Este un verdict nedrept, spune Avram. Ceilalţi coinculpaţi au primit sentinţe de cinci-şapte ani. Năstase – doi ani. Deci, a fost o schemă de fraudare, de smuls bani de la firmele de construcţii pentru a-i canaliza spre campania electorală – au constatat judecătorii.
M-am uitat cu atenţie la audierea publică organizată de liberalii şi socialiştii europeni la Bruxelles, pe tema democraţiei din România. Am luat note la cald. O versiune mai lungă şi mai dezlînată a acestei relatări am publicat imediat după eveniment pe contributors.ro, aceasta este forma la rece.
Dat fiind caracterul mic-burghez reacţionar al acestei rubrici, propun să vedem şi latura comică a evenimentelor. Se spun multe prostii zilele astea, unele colosale. Oamenii sînt prea serioşi, prea încruntaţi. Iar cei care se iau mai în serios decît e cazul, sînt cu totul amuzanţi.
Mă întorc seara tîrziu acasă, după încă o zi lungă la birou, prin Gara de Nord. Într-un colţ al gării, un televizor dat foarte tare, pe Realitatea TV, care transmite direct din Piaţa Universităţii, cu intervenţii ale demonstranţilor. Oameni strînşi la mese se uită cu interes. Gara e aproape pustie, colţul cu televizorul – plin de oameni.
Preşedintele Băsescu a declarat că doctorul Raed Arafat exprimă idei stîngiste în discuţia despre accesul privaţilor la fondurile publice pentru serviciile medicale de urgenţă. Rog reţineţi formularea pentru că e importantă, măcar acum să fie clar despre ce vorbim: nu e privatizare, nu e deschiderea pieţei spre zona privată (piaţa e deja deschisă, există ambulanţe private).
Noua constituţie maghiară, votată în primăvara trecută şi intrată acum în vigoare, are un preambul mai puţin obişnuit. E plin de detalii care de obicei nu prea intră într-o constituţie (un fel de istorie pe scurt care demonstrează, odată pentru totdeauna, cît de tari şi importanţi sînt maghiarii).
În urmă cu zece ani, făceam la Dilema (ne-veche) un număr despre corupţie. L-am recitit acum. Este genul de amintire care îţi dă o perspectivă bună, un pas înapoi relaxant. E de bine. Au trecut doar zece ani. Şi s-au schimbat enorm de multe lucruri în domeniu. Cele mai multe în bine.
Neagu Djuvara, „Răspuns criticilor mei şi neprietenilor lui Negru Vodă“ (Humanitas, 2011). Am o rudă la ţară care se trezeşte dimineaţa în weekend să prindă o pastilă de istorie pe care Neagu Djuvara o are la Radio. Un asemenea devotament este binemeritat: omul ştie pur şi simplu să povestească.
Hai, recunoaşteţi că v-am atras atenţia cu titlul ăsta. A fost doar o oportunistă încercare de a implica nişte VIP-uri în subiect, pentru mai multă atenţie. Şi cred că a funcţionat. Acesta este mecanismul de reproducere şi triumf al presei tabloide. Doar că anul acesta s-a schimbat ceva. A intrat în vigoare noul Cod Civil.
Un fost preşedinte al FED, un fel de Isărescu de-al americanilor care a servit sub cinci preşedinţi, a spus odată o vorbă rămasă celebră: rolul unei bănci naţionale este acela de a confisca băutura atunci cînd petrecerea se încinge. Ingrat rol, iar omul nostru era mort de mult cînd a izbucnit actuala criză; urmaşii săi au fost mai îngăduitori cu beţivii.
O citeşti de n-o mai laşi din mînă – mi-a zis dl Radu Cosaşu cînd m-a văzut cu cartea. A avut dreptate. Boia scrie o carte serioasă, academică, dar poate fi la fel de bine citită ca un roman pasionant cu 120 de personaje – ziarişti, academicieni, profesori universitari, şi cum trec oamenii ăştia prin două decenii de război şi schimbări succesive şi radicale de regim politic.
Un cititor mi-a scris la un moment ceva de genul: băi, Ghinea, de ce te bagi în cafteli cu stînga, mai bine scrii despre ce faci pe unde te duci că e mai interesant. Considerînd ăsta unul dintre acele şuturi în fund cu efect evolutiv garantat, iată că mă execut. Deci, azi la Priştina.
Saga Consiliului Superior al Magistraturii din România este şi similară cu alte cazuri din regiune şi relevantă pentru evoluţia lor. În general, CSM a acţionat ca apărător al statu-quo-ului şi a încercat să obstrucţioneze acţiunile instituţiilor anticorupţie create la cererea şi cu asistenţa UE.
După 1990, s-a creat un trend în fostele ţări comuniste de a înfiinţa organisme independente care să guverneze sistemul juridic. Punctul de pornire a fost peste tot unul defavorabil: partidele comuniste au tratat justiţia ca pe un simplu instrument al politicilor guvernamentale.
Niall Ferguson este un tip mişto. Înainte de a fi un intelectual celebru, controversat şi sclipitor, e un tip mişto. Care scrie cărţi mişto. Se vede la el plăcerea de a-i irita pe învîrtitorii de clişee şi pe corecţii politici. Stînga britanică adoră să-l urască, şi el adoră să o enerveze. A scris cea mai bună istorie a Imperiului Britanic, numită chiar aşa – Empire.
Neoliberalism. Priviţi cu scepticism persoanele care folosesc cuvîntul ăsta. Gîndiţi-vă la prima lecţie de la gramatică: subiectul este cuvîntul care arată despre ce este vorba în propoziţie. Verificaţi propoziţiile care încep cu „neoliberal“ şi gîndiţi-vă despre ce este vorba în acele propoziţii.
Dacă ar fi să-şi rezume cartea într-o frază, Jared Diamond spune că ar face-o aşa: „Istoria a urmat diferite cursuri pentru popoare diferite, din cauza diferenţelor de mediu, nu din cauza diferenţelor biologice dintre fiinţele umane în sine“. Deci, geografia ne-a făcut ceea ce sîntem. Cartea despre care vorbesc se numeşte Viruşi, arme şi oţel – Soarta societăţilor umane şi a devenit un best-seller de referinţă.
Acum vreo două luni am primit de la două cunoştinţe diferite un e-mail care a circulat viral pe net. Un e-mail cu poze, cum sînt atîtea alte mesaje care ajung virale. Doar că ăsta de care vă spun era despre datorie. Despre datoria SUA. Cineva se jucase cu grafica şi reprezentase datoria publică a americanilor în teancuri de cîte o sută de dolari.
Citesc cu interes un interviu publicat pe www.presseurop.eu de Iulia Badea Guéritée cu Jean Quatremer, jurnalist la Libération şi autor al blogului Coulisses de Bruxelles. Presseurop.eu este o revistă a presei europene, în zece limbi, inclusiv română, iar interviul se numeşte „Rezultatul crizei va fi o micşorare a Europei“.
Adevărul e că nu prea ne lăsăm. Eu cel puţin respect cu sfinţenie ce a zis Mark Twain: „Să te laşi de fumat e cel mai uşor lucru din lume, eu m-am lăsat de vreo sută de ori“. Eu mă las de cîteva ori pe an, mai ales de 1 ianuarie şi înainte de ziua mea. Cam cu aceeaşi frecvenţă mă apuc de sport, încep un regim, nu mai mănînc porcării şi mă decid că de mîine voi spune un „nu“ ferm tuturor invitaţiilor care mă distrag de la lucrurile cu adevărat importante.
Am întîlnire cu un analist politic bine informat, scot ziarul, omul zîmbeşte cu aerul „cine naiba citeşte Moldova Suverană?!“, întreb ce se întîmplă, mă linişteşte: e drept că se zvoneşte că MS s-a îmblînzit, dar e ceva de moment şi pur conjunctural, vor să-l ameţească pe Filat spre o alianţă cu Voronin şi PCRM. Aha, deci, MS joacă tactic.
Cristian Orgonaş pune pe blogul său o întrebare care ar trebui să ne dea de gîndit: Cum am reacţiona noi dacă am fi în locul spaniolilor? Pentru cine nu a apucat să-l citească, Orgonaş scrie un excelent blog de economie la www.businessday.ro şi a pus această întrebare într-un post care se numeşte „De ce au introdus spaniolii restricţii pe piaţa muncii?“.
Am terminat de curînd Dosarul Brucan – Documente ale Direcţiei a III-a Contraspionaj a Departamentului Securităţii Statului (1987-1989). 700 de pagini de dosare ale Securităţii, dar foarte interesante. Poate şi pentru că Silviu Brucan a fost un personaj interesant. Mai complex decît clişeul public despre el: comunist stalinist, s-a opus tîrziu lui Ceauşescu şi a fost apoi unul dintre manipulatorii lui 1989-1990.
În fiecare an, German Marshall Fund of the United States, unul dintre think tank-urile importante de la Washington, realizează un sondaj multinaţional numit Transatlantic Trends. Se pun aceleaşi întrebări, în oglindă, despre situaţia internaţională, în SUA şi în cîteva ţări europene, inclusiv Turcia.
„11 septembrie a schimbat fundamental lumea.“ Ştiu că e normal să fii impresionat de o asemenea grozăvie. Ştiu că am crezut cu toţii atunci că lumea nu va mai fi la fel. Dar adevărul e că lumea e cam la fel. Şi unde s-a schimbat, nu a avut nici o legătură cu 11 septembrie.
Am publicat săptămîna trecută fragmenţele din lungul interviu pe care mi l-a luat Cristian Pătrăşconiu pentru volumul Noua şcoală de gîndire a dreptei, ce stă să apară la Humanitas. Mai am cîteva de publicat şi săptămîna asta. Pentru cei care v-aţi enervat săptămîna trecută, mai aveţi acum o ocazie. Pentru cei care v-aţi bucurat, la fel.
E amuzantă această raportare obsesivă a noii stîngi la grupul Liiceanu – Pleşu – Patapievici. Se cred un fel de disidenţi, ai impresia că trăim într-un mediu în care Pleşu şi Patapievici conduc un fel de poliţie secretă şi îi vînează pe ei. Este duios de stupid. Aceşti intelectuali de dreapta, conservator liberali, nu au avut acces la putere decît marginal. Iar atunci cînd au făcut-o, cel puţin în cazul lui Patapievici, au avut rezultate spectaculoase.
Rar se întîmplă ca o carte scrisă de un jurnalist să intre atît de rapid în canonul intelectual obişnuit. Vorbesc despre canonul anglo-saxon, iar cartea se numeşte Outliers: The Story of Success (2008) şi e scrisă de Malcolm Gladwell. Publicată acum doar trei ani, o vezi citată aşa, ca din întîmplare, de parcă se subînţelege că cine e de bonton şi citeşte englezeşte ştie deja despre ce este vorba.
Vedem imagini cu tineri care jefuiesc magazine. Dar ni se pare. De fapt, vedem tineri alienaţi de răutatea societăţii capitaliste, care se simt abandonaţi de guvern şi societate şi îşi manifestă astfel frustrarea îndreptăţită. Stai, dom’le, puţin, mai uită-te o dată: uite, golani care fură haine, derbedei care incendiază, uite, unu dă şuturi în uşa unei farmacii, apoi intră şi o devastează.
Cîndva, demult, tocmai prin 1982, Ronald Reagan a fost întrebat ce se mai întîmplă cu dezgheţul din relaţia cu URSS. Glumeţ cum îl ştim, Reagan a răspuns că e multă vorbărie din partea ruşilor, dar nici un fel de fapte, că ei, americanii adică, ar vrea, dar „it takes two to tango“. Cum ar veni, e nevoie de doi parteneri ca să iasă de-un tangou.
Acum doi ani am făcut o recenzie la cartea lui Dan Ariely, Predictably Irrational. Editura Publica a tradus-o în româneşte cu titlul Iraţional în mod previzibil. Dacă nu aţi apucat să o citiţi, v-o recomand cu căldură, am văzut-o prin librării. Ariely este unul dintre cei mai bine cotaţi autori din zona economiei comportamentale, adică zona de cercetare (academică) economică care studiază deciziile individuale.
Pentru că poveştile bune merită scriitori buni. Pentru că realitatea este atît de bogată în poveşti încît e păcat să inventăm altele. Pentru că mă enervează scriitorii tineri care scriu romane despre cum se trezesc ei dimineaţa şi cum se uită, ore în şir, la propriul buric. De-aia astăzi am trei poveşti.
„Acum patru ani, Kenny era un ex-infractor sărac. Acum, deţine două Porsche, un BMW şi un Lamborghini. Sursa banilor e un mister, dar cert e că sînt mulţi bani, iar Kenny îi azvîrle în toate părţile, de pildă la petreceri unde bea Dom Perignon şi mănîncă sushi de pe corpurile unor fete aproape goale."
Domnul Costel are o mamă. Ea este o doamnă banală despre care nu ştim aproape nimic în această naraţiune. De fapt, ce face şi ce simte mama domnului Costel va rămîne marele mister al acestei naraţiuni – vă spun de la bun început, ca să nu vă enervaţi mai încolo şi să-mi ziceţi ceva de mama.
Un tribunal din Olanda a decis că statul olandez este responsabil pentru că nu i-a protejat pe civilii din Bosnia, la Srebenica. Povestea este aşa. Soldaţii olandezi erau sub mandat ONU în Bosnia, încercînd să-i împiedice pe băştinaşi să-şi scoată ochii. Băştinaşii sîrbi au ajuns mai puternici decît băştinaşii musulmani, i-au înconjurat la Srebenica şi au început masacrarea bărbaţilor şi violarea femeilor.
Cînd am scris argumentul la tema cu regalitatea, acum trei săptămîni, întrebam dacă îşi mai aminteşte cineva despre monarhie, despre ce valuri făcea în anii ’90 şi, în fine, dacă marea indiferenţă faţă de subiect presupune ca sîntem o ţară de republicani. Nu mi-aş fi imaginat tevatura iscată de declaraţiile preşedintelui Băsescu.
Acum vreo patru luni mă pomenesc cu un e-mail: două doamne, una din Cehia, una din Birmania, vor să se vadă cu mine ca să discutăm despre situaţia din Birmania şi despre ce cred eu că ar trebui să facă România în legătură cu asta. M-am văzut deci cu Wai Hnin şi cu Eva Homolkova.
Şi aici vine partea în care intrăm în măruntaiele capitalismului. Deci, fac rost de număr, sun la celebra fabrică de biciclete Metropolis. Răspunde o voce groasă, vreţi bicicletă?, staţi aşa să-l chem pe şefu’. Domn’ Vasileeee? Domnu’ Vasile e amabil. Îmi zice că mi-o trimite prin curier. Dacă o vreau azi, pot veni să o iau, ei sînt în Chitila. Deja suna fabulos: celebrele biciclete Metropolis se produc în Chitila.
Egalitatea e cea mai frumoasă convenţie inventată de societatea modernă. Egalitatea e hulită la dreapta. Eu sînt de dreapta şi nu înţeleg ce avem cu egalitatea. Egalitatea în faţa legii, egalitatea de şanse, egalitatea între cetăţeni. În nici un caz egalitatea economică, aia nu a fost şi nu va fi egalitate, ci sclavie faţă de birocraţi. E uimitor cum o societate ca a noastră, pe care comunismul a vrut să o egalizeze, este atît de inegală.
Ceauşescu credea sincer că economia României se poate dezvolta numai prin investiţii masive şi în industria grea, pe care creditorii străini nu le acceptau atunci cînd negociau cu românii reeşalonarea datoriei (România a fost aproape de încetarea de plăţi la începutul anilor ’80, ca şi Polonia şi alte state comuniste, şi a renegociat cu creditorii anumite condiţii).
Cînd am discutat în redacţie acest număr, ne-am pornit pe numărat monarhiştii. Cutare, cutărică, doamna aceea, ăla o mai trăi?, sună-l pe X, el sigur e monarhist. Adevărul e că nu ne-au ieşit foarte multe figuri publice la numărătoare. Apoi am stat şi m-am gîndit: asta înseamnă că noi, ăştialalţii, sîntem republicani? N-aş zice. Eu nu prea ştiu republicani convinşi, adică oameni care să fie convinşi în forul lor intim că republica e mai bună decît monarhia.
Prima dată cînd a venit şi l-a gonit Iliescu, purtătorul de cuvînt al Guvernului, Bogdan Baltazar, a dat o declaraţie unde vorbea de cum au exploatat regii ţara, cei patru regi – a zvîrlit cu noroi în toţi patru. Atunci eu eram director la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“, fusesem ales de oameni, primele alegeri libere la institut. Au venit oamenii la mine, chiar membri de partid, şi au spus „Nu putem lăsa aşa minciuni...“.
Abia ce a trebuit să-i explic mai an lui Adrian Năstase că nici nu sînt şi nici nu mă prezint ca socialist, că iaca acum trebuie să fac aproximativ acelaşi lucru cu prietenul meu Gabriel Giurgiu. Deci, Gabi ajunge la concluzia că un raport scos de organizaţia pe care o conduc face o propunere de un „socialism teribil (în sensul ignorării totale a legilor pieţei)“.
La faţa locului, reacţia unora este de mirare negativă: oamenii vorbesc ruseşte pe stradă, dar de ce vorbesc ruseşte, doar sînt români. Apoi constaţi că eşti cam singurul din jur care nu înţelege ruseşte, şi aşa vă descoperiţi între voi românii din România, rămîneţi pe afară în multe conversaţii. Şi tragi concluzia de respingere: aaa, ăştia sînt rusificaţi.
Vreau să apăr drepturile romilor ca indivizi. Dreptul comunităţii de a fi într-un fel sau altul mi-e suspect. Pentru că, la un moment dat, dreptul comunităţii înseamnă dreptul bulibaşelor de a decide asupra individului supus lor. Şi cred că statul modern, liberal, nemulticultural trebuie să intervină pentru a apăra individul de bulibaşă. Dvs. ziceţi că sînt bine intenţionaţi. Foarte bine. Dar dacă nu sînt, atunci vreau un stat pregătit să intervină.
Cînd am citit în presă că deputatul liberal Mirel Taloş a depus un proiect de lege pentru prevenirea şi pedepsirea intoleranţei religioase, mi-am zis că sună rău oricum o iei. Din corpul ştirii reieşea genul de idei ale deputatului: religia trebuie protejată de oamenii răi care o ponegresc.
Poţi. Cu graţie şi cu inteligenţă. Mă consider un patriot. Fac haz de mine cînd mă consider patriot. Nu pot vorbi de patriotismul meu fără să adaug o glumă. Parcă simt nevoia de gluma asta, pentru că atît de mulţi prostovani se reclamă patrioţi, încît a fi patriot în rînd cu ei se cere tratat cu o glumă.
Cînd Rupert Wolfe Murray, simpaticul scoţian care trăieşte în România şi mai scrie uneori prin revista noastră, mi-a spus că el şi Laurenţiu Calciu pregătesc un film documentar despre primele luni din 1990, i-am zis că sună interesant. Am văzut filmul şi chiar e interesant.
Cine? Ayaan Hirsi Ali. Celebră mai ales pentru că a semnat scenariul unui documentar despre tratamentul femeilor în lumea islamică. Regizorul filmului – Theo van Gogh – a fost asasinat. Ucigaşul a înfipt apoi cuţitul în cadavru cu un bilet în care promitea că Hirsi Ali e următoarea pe listă. De atunci, ea trăieşte sub pază permanentă.
