Din ciclul evenimentelor nespectaculoase, dar care vor produce urmări în timp, am fost recent la Forumul UE – Moldova, organizat de Eastern Institute din Polonia şi Asociaţia de Politică Externă de la Chişinău, finanţat de guvernele moldovean şi polonez. Cîteva dintre notiţele mele din cele trei zile de dezbateri lungi, obositoare şi interesante.
Un ziarist se dă drept om de afaceri şi se întîlneşte cu un parlamentar pe care îl pune să lucreze pentru el folosindu-şi influenţa politică, oferindu-i în schimb bani. Evident că vorbesc despre cazul Adrian Severin, dar şi de altă poveste petrecută cu doar două luni mai devreme.
Mi-a plăcut. Aşa haotic cum a fost. Din rolul de moderator s-a văzut greu, aproape imposibil de moderat. Mă aşteptam la asta, aşa că am anunţat publicul să mă vadă mai degrabă ca pe un miliţian care încearcă să ţină ordinea. Cel mai greu mi-a fost să menţin ordinea gîndurilor lui Florin Iepan. Publicul a fost însă numeros, nu au avut loc pe scaune şi au stat şi în picioare, şi pe scările din mijloc.
Adevărul e că poveştile astea cu revoluţiile tineretului arab, care iese în stradă şi protestează, enervează pe aproape toată lumea. Pentru că toată lumea vrea stabilitate şi predictibilitate. Astea două sînt pentru oamenii mari – politicieni, afacerişti, analişti – cam ce sînt jucăriile pentru copii. Dacă ar putea să-i scrie lui Moş Crăciun, oamenii mari ar cere să le aducă stabilitate şi predictibilitate.
Familia Cioabă a inaugurat un „Palat de Justiţie“, care a costat peste 200.000 de euro. Dorin Cioabă va fi preşedintele tribunalului şi va prezida peste şapte judecători. „Magistraţii“ (Adevărul a pus cu ghilimele, pun şi eu) vor purta robe vişinii, iar din poze chiar aşa şi reiese: robele le imită pe cele ale judecătorilor din tribunalele adevărate, doar că nu sînt negre.
Dacă răfuiala cu România comunistă atinge în prezent proporţiile unui sport naţional, România fascistă rămîne un termen interzis, inexistent, invizibil, deşi „Raportul Wiesel“ spune că ţara noastră a fost responsabilă de uciderea a peste 300.000 evrei şi romi în timpul războiului, fapt care ne plasează pe locul 2 după Germania nazistă între naţiunile ce au practicat exterminarea în masă a civililor ca politică de stat.
Hotărît lucru, dictatorii nu prea ştiu să iasă din scenă. E drept că asta face parte din dificultăţile jobului. La politicienii democraţi, cu mandat limitat în timp, ieşirea e uşoară: poftim, domnule viitor preşedinte, cheile, cartela şi parola, hai pa, mă duc în vacanţă! La dictatori e mult mai complicat. E o meserie periculoasă, iar rata de puneri la zid, otrăviri, tăiat capete, linşat etc. e nesănătos de mare.
În ziua de 10 decembrie 2010, ora 16, Ministerul Culturii avertizase public Primăria printr-un comunicat de presă că nu a avizat demolarea imobilului şi o somase să nu demoleze. Mai mult, la 10 minute după începerea demolării, Poliţia naţională a oprit lucrările, pentru tulburarea liniştii publice, şi a chemat firma demolatoare a doua zi dimineaţa la secţia de poliţie pentru verificarea autorizaţiei.
Amicul meu Tai îmi zice cu subînţeles: „Ha, şi cînd şi la România aşa Revoluţie?“. Evident, vorbeşte despre Egipt şi mă întreabă cînd vom face şi noi altă revoluţie. Am un moment de inspiraţie şi îi întorc replica: lasă România, cînd face Vietnamul o revoluţie?
Am rîs cu poftă. Apoi cu tristeţe. Să vă povestesc. Acum două săptămîni, Observator cultural a publicat un articol scris de Lavinia Bârlogeanu, cu titlul „«Vacile sacre» ale României culturale: între adulaţie şi critică“. E o recenzie laudativă la cartea Idolii forului, coordonată de Sorin Adam Matei.
„Să pleci, altfel vei sfîrşi ca Ceauşescu!“ A fost ameninţarea unui manifestant către Mubarak. Gândul a preluat-o mare, ca titlu, apoi şi HotNews. Măcar iese ceva bun din procesul lui Ceauşescu: am devenit sperietoare pentru dictatori. Să zicem că asta e contribuţia românească la teoria şi practica democratizării.
Au ieşit oamenii în stradă în nordul Africii pentru pîine, sau pentru libertate? Iată o dilemă veche de cîteva milenii. Cînd se prăbuşea republica romană sub loviturile populiştilor, se afişa pe zidurile forului sloganul „Pîine şi libertate“. A urmat distribuţia gratuită de pîine către plebei. Şi a urmat moartea libertăţilor republicane.
Cîndva pe la începutul anului 2010, mă întîlnesc cu o colegă din Bulgaria şi sporovăim. Colegă de ONG în domeniul politicilor europene – ei au ceva similar Centrului Român de Politici Europene, doar că e mai vechi. Şi colega din Bulgaria mă întreabă dacă avem de gînd să facem ceva legat de aderarea la spaţiul Schengen.
De ce locuiesc traficanţii de droguri cu mamele lor? Uite o întrebare despre care nu ştiaţi că vă chinuie. Şi răspunsul este simplu: pentru că industria drogurilor seamănă foarte mult cu Hollywoodul. Adică doar foarte puţini din vîrf fac bani buni, restul se ratează şi trăiesc din bani foarte puţini, sperînd că vor da, la un moment dat lovitura.
Criza economică globală naşte o nouă literatură economică sau măcar aduce în prim-plan o subspecie marginalizată pînă acum: economia crizelor. Economiştii care se ocupau de aşa ceva pînă acum erau văzuţi ca nişte tipi ursuzi şi puşi pe dat veşti rele cînd restul lumii se bucura de creşterea economică.
Comunismul nu a fost o idee bună, prost aplicată. De fapt, a fost o idee proastă, imbecil aplicată. Şi nici nu ar fi putut să fie aplicată mai bine, pur şi simplu economia nu poate fi planificată în detaliu de sus, oricît de inteligenţi ar fi oamenii care încearcă asta (lasă că în practică erau proşti făcuţi grămadă).
Pentru mine, este cartea anului: România şi Europa – Acumularea decalajelor (1500-2010), de Bogdan Murgescu, apărută la Polirom. Am făcut şi un interviu lung cu profesorul Murgescu, care va fi publicat în februarie în revista Dilemateca, o discuţie despre proiectele ratate de dezvoltare ale României, despre mituri economice care ne bîntuie şi despre posibile lecţii pe care le putem trage din istorie.
Mă declar mulţumit de cele două cincinale trecute din 2000. Desigur, ca să ajung la acest sentiment de mulţumire a trebuit să rememorez multe fapte, să citesc în arhiva revistei o mulţime de articole, să îmi aduc aminte unde eram şi ce gîndeam atunci cînd am scris sau citit pentru prima dată acele articole. Aşa, retrospectiv vorbind, e de bine.
Mi-am petrecut o mare parte din ultimele luni documentînd un raport care se numeşte „Cum am folosit fereastra de oportunitate? Bilanţul unui an de relansare a relaţiilor România-Republica Moldova“. Titlul cam spune totul. Întrucît nu mulţi vor citi un document de 50 de pagini, care tratează şi multe teme de interes instituţional îngust, reiau mai jos o sinteză a recomandărilor pe care le facem în raport.
Doamna din faţa mea spune că o mare problemă a Croaţiei este faptul că nemţii de la WAZ domină piaţa presei scrise, că au venit cu regulile lor şi le-au impus aici, printre acestea fiind acea regulă de fier că trebuie să facă profit, deci pun profitul înainte de orice. Iau cuvîntul şi citesc o frază din raportul pe România, pe care l-am scris în acelaşi proiect, unde exprim regretul că investitorii străini au cam pierdut partida pe piaţa din România.
În caz că trăiţi pe partea întunecată a Lunii, unde nu bate Internetul şi nu ajung televiziunile, trebuie să vă anunţ că săptămîna trecută a fost descoperită o informaţie extraordinară: America doreşte datele biometrice ale unor oficiali români. Această informaţie crucială pentru viitorul umanităţii a fost aflată de opinia publică mondială ultragiată, de pe un site eroic, condus de un tip misterios, un erou modern vînat de toţi securiştii Pămîntului.
Îmi închipui un scenariu deprimant în care am fi rămas blocaţi în România lui Ion Iliescu de pînă în 1996 – acea Românie coruptă, falită şi extenuată, dar care îşi dădea aere cum că ar fi căutat căi alternative de tranziţie şi o posibilă „democraţie originală“. Dacă acea Românie ar fi continuat, alde Vasile Secăreş şi Vladimir Pasti ar fi pozat drept creiere ale regimului, lucrînd atît pentru Iliescu, cît şi pentru programe alternative de modernizare, dar în cadrul aceluiaşi regim.
La EU-TV, un domn pe nume Grigorii Gurdîş de la Partidul „Patrioţii Moldovei“ spune că moldovenii ar trebui să se roage în fiecare dimineaţă spre Putna cum se roagă musulmanii spre Meca. Moderatorul nu îi atrage atenţia că Putna este în România, dar îl zgîndăreşte întrebîndu-l cine poate fi patriot moldovean şi dacă cei care vor unirea cu România sînt şi ei tot patrioţi.
În avionul Bruxelles – Bucureşti, aveam locul lîngă o doamnă de etnie romă, după cum arătau fustele şi basmaua. Părea încurcată şi pierdută în peisaj. După ce s-au urcat toţi, am rugat-o politicos (a făcut nişte ochi mari cînd i-am spus „doamnă“) să se mute pe locul liber de la fereastră, ca să nu stăm înghesuiţi.
Barack Obama a pierdut majoritatea în Camera Reprezentanţilor, raportul popularitate/neîncredere dă cu minus şi a suferit cea mai rapidă prăbuşire în sondaje a unui preşedinte, de pînă acum. Ca unul deosebit de iritat de obamanie la vremea respectivă, ar trebui să mă bucur.
Anul trecut, Polirom publica Omagiu Cataloniei a lui George Orwell – amintirile scriitorului din războiul civil din Spania. O carte pasionantă. Un Orwell ameţitor, care trece de la euforie la furie, trecînd prin eroism şi plictiseală. Recent, tot Polirom publică Jurnale. Un cu totul alt Orwell. În Omagiu ajunsese la Barcelona atunci cînd oraşul trecea printr-o revoluţie de jos în sus, anarhistă, comunistă, troţkistă, nici nu contează numele.
Europa are trei centre, nu unul singur la Bruxelles. De fapt, Europa are trei puteri, cu naraţiuni identitare şi interese diferite. Cele trei puteri ale Europei sînt Uniunea Europeană, Turcia şi Rusia. Cam aceasta este ideea în mare a unui raport lansat recent de European Council on Foreign Relations şi scris de o echipă condusă de Ivan Krastev şi Mark Leonard: The Spectre of a Multipolar Europe.
Ideea de tranziţie, de unde şi săptămînalul de tranziţie pe care îl citiţi acum, presupune o stare viitoare de mai bine, o trecere spre ceva mai bun. În mod tradiţional, mai binele viitor presupunea democraţia şi capitalismul pe model vestic. După creşteri controlate şi stimulate prin subvenţii înşelătoare în perioada 1992-1996, România a trecut apoi printr-un şoc masiv al restructurării, în 1997-1999.
Bucureştiul, ca orice altă capitală din zonă, a devenit locul de manifestare al clasei de mijloc. Acum în mod clar există o clasă de mijloc în România. Cîştigătorii tranziţiei, manageri în companiile multinaţionale, politicieni, mafioţi, deţinătorii de mici întreprinderi, oameni din media etc. Ei activează în centrul Bucureştiului ca oriunde altundeva în centrele globale. Clădirile sînt restaurate, drumurile reparate, au fost deschise restaurante şi cafenele, maşini de lux şi SUV-uri gone
Au fost şi rămîn idei bune, idei generoase, idei deştepte. Doar că, la contactul cu realitatea, s-au cam şifonat. Mai jos sînt doar cîteva asemenea idei şifonate prin punerea lor în aplicare, probabil mai sînt şi altele. Prima idee: autonomia universitară. Prin 1995, studenţii făceau greve, se băteau cu regimul cripto-neo-comunist de dragul autonomiei universitare. Ce vremuri! Pe atunci universităţile erau un fel de anexe ale unui minister care decidea totul în ce le priveşte. Deci, oamenii
După vizita la partid povestită săptămîna trecută, a urmat cea mai interesantă întîlnire. Un om mic, îndesat, gras, cu mîini groase şi faţa roşie. Valeri Liţcai a fost ministru de Externe al Transnistriei timp de 18 ani. Şi nu ascunde asta, dimpotrivă, respiră o atitudine atotştiutoare, îi enumeră pe toţi negociatorii moldoveni cu care a vorbit de-a lungul anilor. Se prezintă ca un transnistrean tipic, la a cincea generaţie, o familie amestecată de ruşi, ucraineni şi moldoveni.
Plecasem de la presupusa Casă de cultură a Armatei (ruse) şi mergeam spre Partid. Obnovleniye se numeşte pe ruseşte, ceea ce s-ar traduce ca „Renaşterea“. Are cele mai multe locuri în Sovietul Suprem, dar oricum puterea e concentrată la preşedinte şi serviciile de securitate, deci partidele în sine sînt marginale. Unii spun că e tot un partid al lui Smirnov, care a creat mai multe jucării de acest fel.
Cînd o găină pare tristă e tăiată. Cei mai mulţi le mănîncă şi, cum nimeni nu a murit pentru că a mîncat găini ameţite, nici nu ar concepe altfel. Aud la televizor un ziarist spunînd că în Germania găinile au fost închise şi izolate de păsările sălbatice. Ziaristul solicită autorităţilor să ceară ţăranilor români să facă la fel. Cu părere de rău îl anunţ că ar trebui ca mai întîi statul să le dea ţăranilor coteţe.
Adevărul e că prima mea jumătate de oră în Transnistria am cam dormit. Am scuza că nu se întîmpla nimic. Pur şi simplu, o şosea banală cu nişte garduri mobile, lîngă care stăteau nişte poliţişti. Aceleaşi caschete înalte în stil sovietic, şi aici, şi dincolo, diferă doar culoarea uniformelor. Oamenii par relaxaţi, nici urmă de încruntarea şi ceremonialul cu care se privesc în ochi coreenii de Sud şi cei de Nord.
Cititorii constanţi ai acestei rubrici ştiu că tot promovez ideea unei politici anticorupţie la nivelul Uniunii Europene. Pe scurt, ar fi o ieşire ideală pentru România din impasul actual, în care avem încă nevoie de monitorizare pe zona anticorupţie, dar existenţa unui Mecanism de Cooperare şi Verificare (MCV) pe justiţie doar pentru România şi Bulgaria ne creează o problemă de status în Uniunea Europeană.
Luna trecută am asistat la un moment istoric, despre care am vorbit nemeritat de puţin: compania germană WAZ şi-a anunţat ieşirea de pe piaţa românească, unde mai avea jumătate din acţiunile ziarului România liberă. Bodo Hombach, managerul WAZ, a spus că investitorii străini nu pot concura cu patronii locali. Ringier a rămas doar cu Libertatea, care e tabloid. Au mai rămas investiţii străine la PRO-TV, Prima TV, radiourile Europa Fm şi Radio 21. Oricum, nu acolo unde se face agenda. Putem spune
Nu, nu este încă un articol despre Obama, şi nici despre obamanie – acea iluzie a unor oameni, altfel inteligenţi, că vine un Gigel la putere şi are soluţii mulţumitoare pentru toţi. Dar, oricum, sloganul merită reţinut, pentru că putem, atîta vreme cît ne propunem chestii rezonabile şi facem ceva ca să mişcăm lucrurile.
Ministrul Şeitan spune că de la finele lui septembrie vom putea trimite declaraţiile pe e-mail, premierul Boc spune că numai cei care nu vor să plătească sînt nemulţumiţi. Dar noi vrem să le dăm banii, dar să ni-i ia frumos. „Luaţi-ne banii, dar frumos“ – zic unui ziarist. Propoziţia stă apoi o jumătate de oră pe burta de la Realitatea TV. Unii îmi spun: gata, au cedat ceva, hai să încetăm. Alţii se enervează doar cînd aud ideea.
„Dragă Cristiane, nu mă miră deloc atitudinea companiei respective; mă miră în schimb mirarea ta. Asta se întîmplă în condiţii «de dreapta». E unul din marile paradoxuri ale vieţii în România: un amestec de capitalism sălbatic şi măsuri populiste. Ce vreau eu să spun e că tu de fapt nu eşti chiar «de dreapta», în sensul că pari a fi un tip cu inima la locul ei, doar că-ţi imaginezi că «de dreapta» sună bine şi în opoziţie cu «stînga». Ia-o drept un compliment.“
După multe ezitări, ţările din zona euro au promis să ajute Grecia. Guvernele s-au pus de acord să contribuie fiecare cu nişte sume, ca împrumuturi către Grecia – un total de 80 de miliarde. Împrumutul a venit la pachet cu nişte condiţii dure de tăiere a cheltuielilor. Ceea ce nu i-a calmat pe criticii ideii în sine de-a ajuta Grecia, dar anunţul a calmat pieţele financiare, zona euro părea că scapă de gripă.
A circulat viral pe e-mail-uri; suna aşa: „Către Orange, subsemnata BB, domiciliată în..., avînd numărul de telefon... formulez prezenta plîngere prin care arăt că în data de 13.07.2010, între orele 21,00 – 22,00, în urma problemelor ivite în reţeaua Orange nu am putut fi contactată pe numărul de telefon sus arătat, de către prietenul meu, ...
Am urmărit amuzat scandalul cu brandul la ţară, cu gîndul la CNN. La CNN pentru că acolo văd eu reclame pentru ţări. Şi nu pentru că ar fi pasionante. Dimpotrivă, reclamele pentru ţări sînt deosebit de plictisitoare, dar cum călătoresc oarecum frecvent prin ţări unde CNN este singurul post cu o limbă pe care o înţeleg, stau pe CNN şi nu am unde să schimb canalul cînd bagă reclame. Drept urmare, le ştiu cam pe toate fără să vreau. Aşa că am un fel de top.
România ar trebui să militeze pentru nişte standarde europene minimale privind lupta cu corupţia şi pentru o procedură de monitorizare aplicabilă tuturor membrilor Uniunii. Ştiu, sună paradoxal şi contraintuitiv (România şi anticorupţia, baba şi mitraliera…), dar aveţi puţintică răbdare.
Există oameni care adoră ca alţii să ştie ce fac ei, pe unde călătoresc, ce le fac copiii etc. Asta indiferent dacă „alţii“ respectivi au sau nu chef să afle. Există însă şi oameni îngroziţi de socializarea perpetuă pe care Internetul şi platformele speciale au adus-o în jurul lor. Între aceste două extreme, fiecare îşi gestionează viaţa privată cum doreşte.
Preşedintele Băsescu spunea recent la TVR că din totalul veniturilor bugetare cheltuim în zona socială 42%. Nu ştiu exact ce au inclus consilierii săi în această cifră, mă uit însă pe datele Eurostat, care cuprind ponderea de cheltuieli cu salariile şi cheltuieli sociale din total venituri. Deci cît plăteşte statul pentru bugetari şi domeniul social, raportat la cîţi bani reuşeşte să strîngă. Raportarea la venituri e mai logică, pentru că pe astea le strîngem, le avem. PIB-ul doar îl măsu
La începutul crizei economice, dezbaterea s-a dus în jurul vechiului binom piaţă vs stat. Dar Grecia a schimbat radical atenţia: acum datoria publică este în centrul discuţiei. Pachetele de stimulare aplicate în America şi Europa au avut efectul scontat, au dat necesara gură de oxigen economiei. Dar tot ele au agravat următoarea problemă de pe listă: datoria statelor. Nu criza a aruncat statele în datorii, dar soluţia salvării pe termen scurt prin pachete de stimulare a agravat problema pe terme
Se întîmplă uneori ca o copertă să-ți ia ochii și să rămîi cu gîndul la ea. Nu, nu vorbesc acum de coperțile cu gagici și sîni, se întîmplă și cu titluri bune. Am văzut coperta asta în fugă pe aeroportul din München, dar m-am gîndit că nu am timp să
Opinia generală reflectată de presă după aceste inundaţii este că statul român nu a anticipat, a reacţionat greoi şi heirupist, deşi bunăvoinţa nu a lipsit.
