O învălmăşeală binevoitoare

- statul român la inundaţii -

(Aparut in Dilema veche, nr. 81, 4 august 2005)

Opinia generală reflectată de presă după aceste inundaţii este că statul român nu a anticipat, a reacţionat greoi şi heirupist, deşi bunăvoinţa nu a lipsit.

Să aruncăm o privire ceva mai atentă la cum arată acest stat. Pînă anul trecut, cadrul legislativ privind calamităţile era bazat pe o Ordonanţă din 1994, care instituia o structură tehnică asigurată de Protecţia Civilă şi o serie de comisii guvernamentale specializate (dezastre chimice, dezastre nucleare etc.). Structura era reprodusă la nivel de judeţ şi de localitate. Asta înseamnă că o grămadă oameni care, în restul timpului, oricum aveau altceva de făcut de trebuiau să se adune şi să facă planuri cum ar fi dacă, Doamne fereşte, ar fi ceva rău. Cum vă închipuiţi, asta nu se prea întîmpla. În 2001, la 7 ani după ordonanţă, un raport SAR-UNDP număra cîte dintre comisiile guvernamentale fuseseră constituite. Din cele opt existente pe hîrtie, patru nici măcar nu se adunaseră o singură dată, trei erau constituite şi aveau regulamente de funcţionare şi una nu era constituită, dar avea regulamente. De fapt, din tot acest mecanism complicat doar vechea Protecţie Civilă funcţiona, permanent subfinanţată şi scriind planuri de intervenţie pe care nu le citea nimeni. Dacă se întîmpla ceva, se declanşa o învălmăşeală binevoitoare, prefecţii sunau pe cine ştiau, adunau oamenii, se dădeau telefoane în toate părţile, din toate părţile. Cu alte cuvinte, cu sau fără ordonanţă, era acelaşi lucru.

Dar asta este o poveste veche. Ba nu este: din aprilie 2004 avem o ordonanţă nou-nouţă privind Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă. Să vă spun un secret: de fapt, nu este nici un sistem. Vechile comisii au fost înlocuite de comitete, organizate la fel de stufos. Există Comitetul Naţional condus de ministrul de Interne şi coordonat de prim-ministru, comite judeţene şi comitete locale. S-a renunţat totuşi la comisiile centrale specializate, poate singurul pas înainte, pentru că, oricum, nu existau decît pe hîrtie. Permanenţa (şi de fapt, singura chestie care trăieşte în realitate, restul fiind fantome oficioase) este asigurată de Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă (IGSU). Acesta a fost format la finalul lui 2004 prin comasarea pompierilor cu Protecţia Civilă. Au urmat perioade de confuzie în teritoriu pînă s-a stabilit cine este şeful, fostul şef de la pompieri sau fostul şef de la Protecţia Civilă. Această dispută era încă latentă în primăvară, cînd au început primele inundaţii.
Abia în septembrie 2004, Guvernul Năstase a aprobat o HG privind înfiinţarea Comitetelor de urgenţă judeţene. Am întrebat IGSU dacă prefecţii au dat pînă acum ordinele de constituire a acestor Comitete. Ni s-a răspuns că toţi au făcut-o. În judeţul Bacău, unul dintre cele mai afectate de inundaţii, Comitetul a fost constituit abia în 14 iunie 2005 şi din el fac parte nu mai puţin de 40 de membri şi 20 de consultanţi. La o adică, Comitetul judeţean poate fi şi o modestă galerie de fotbal.

Sorin Cheval este climatolog, a studiat ca bursier Fulbright la University of South Carolina - Hazards Research Lab. A realizat chiar un site specializat privind această problemă în România (www.hazardero.home.ro). L-am întrebat ce părere are despre capacitatea de intervenţie a statului român. Spune că "ordonanţa respectivă nu are efecte în situaţii concrete, fiind stufoasă şi mult prea generală. Există mai multe acte care reglementează juridic diverse aspecte legate de dezastrele naturale, dar pînă la urmă nu există un sistem integrat de management al dezastrului, care să funcţioneze. Putem să dăm mii de legi, efectele vor fi nule. Singura modalitate de rezolvare a problemei este realizarea unui sistem integrat de management al dezastrului, de la faza pre-dezastru pînă la reconstrucţie. Doar atunci ai putea trage la răspundere în mod serios pe cineva. Pînă atunci, sînt speculaţii gazetăreşti, că autorităţile au făcut, n-au făcut etc.".

Privit dinspre Monitorul Oficial, sistemul este iresponsabil (în sensul că nu răspunde nimeni). Să vedem cum stăm pe teren. Cotidianul a făcut o anchetă despre asta. Subprefectul de Covasna le-a spus colegilor de acolo că atunci "cînd au venit apele, am constatat că deţinem numai o barcă, şi aceea cu vîsle, chiar dacă planurile de intervenţie arătau altceva. Explicaţia este că planurile sînt vechi". Întrebat dacă există un plan de intervenţie, prefectul de Brăila spune franc că "am prefera să avem mijloace tehnice cu care să acţionăm, în locul documentaţiilor stufoase care nu ne ajută la nimic". Concluzia anchetei este trasă de ministrul Vasile Blaga, chiar şeful IGSU: "Mă mir că mai acţionează în condiţiile astea!".

Nu este singurul care se miră. Călin Popescu Tăriceanu a mers în 25 iulie la Parlament şi a raportat că "dotările Inspectoratelor pentru Situaţii de Urgenţă sînt în unele cazuri doar simbolice, în ultimii ani nefăcîndu-se în acest domeniu nici un fel de investiţii". Închipuiţi-vă mirarea sinistraţilor din Banat cînd au văzut că Inspectoratul Judeţean avea două bărci cu vîsle pentru a-i ajuta. Cum trebuiau parcurşi cam cinci kilometri în medie pînă la satele respective, pe apă, cred că cei de la Inspectorat au fost şi ei destul de miraţi de ce le hărăzise soarta. Mai ales că din cînd în cînd trecea pe lîngă ei în viteză singura barcă cu motor a oficialităţilor din zonă, deţinută de Primăria Timişoara. Primăria avea din 2002 un serviciu special pentru protecţie civilă, format din voluntari, după model italian. De altfel, cînd Ciuhandu a hotărît să organizeze serviciul, cei de la Protecţia Civilă au făcut un mic scandal pentru că li se părea că îşi pierd din atribuţii. Un alt mic scandal au făcut jurnaliştii din Timişoara cînd au descoperit că la începutul acestui an Inspectoratul Judeţean a avut totuşi bani pentru o reţea de calculatoare.
Undeva între Haiti şi Olanda

Şi totuşi, dacă ne uităm de sus, cel puţin sistemul de avertizare imediată a funcţionat. Avertismentele au fost emise, au existat probleme cu transmiterea pînă la oameni şi cu punerea în practică. Potrivit prefectului de Bacău, citat de Gândul, cele patru persoane care şi-au pierdut viaţa nu au luat în seamă avertizările. Un cioban a murit cînd se întorcea să-şi mai salveze o parte din lucruri, iar un bătrîn s-a înecat încăpăţînîndu-se să treacă un rîu. La fel, singurul mort din Galaţi a fost o persoană care a refuzat să plece din sat. Cea mai gravă situaţie s-a înregistrat la Nămoloasa, unde primarul suferă de cîţiva ani de paralizie şi a refuzat să plece, drept care n-au plecat nici sătenii. Primarii au făcut de multe ori diferenţa. În Sînmartinul Sîrbesc, în Banat, primarul a mobilizat oamenii, au improvizat un dig de pămînt şi apele nu au mai ajuns în sat (relieful din zonă a făcut ca apa să avanseze încet).

Una peste alta, Ministerul Apărării şi MAI au salvat 6.400 de persoane şi au evacuat peste 12.000 de sinistraţi. Deşi nepregătit înainte de evenimente, statul s-a mobilizat pentru salvarea vieţilor şi s-a descurcat onorabil măcar la acest capitol. Deşi inundaţiile din Moldova au fost violente, numărul de victime nu a ajuns la proporţiile din statele fără căpătîi (2.600 de oameni au murit anul trecut în inundaţiile din Haiti). Ba chiar, biroul ONU pentru asistenţă umanitară (OCHA) spunea într-un raport din 15 iulie că autorităţile române au răspuns "foarte bine" situaţiei.

Ajutorul din străinătate a fost binevenit, însă a avut şi un efect secundar: oamenii au avut prilejul să compare. Departe de Haiti, statul român este şi departe de statele mai dezvoltate care i-au sărit acum în ajutor. Ungaria a trimis pompe pentru a evacua apa. Ungurii i-au impresionat pe localnici pentru că aveau totul pregătit, de la ţevi pînă la toalete, cu hîrtie igienică. Ungaria dispune de 800 de pompe şi de echipe permanente bine dotate. Exista riscul de epidemie din cauza apei care băltea, dar Inspectoratul şi-a dat seama că nu are materiale pentru a preveni molimele. A cerut ajutorul Consulatului german. Asta se întîmpla joi. Duminică intrau în ţară specialiştii nemţi cu haioaselor lor bazine gonflabile în care făceau apa murdară bună de băut. Tot în Timiş a ajuns şeful peste situaţiile de criză din Olanda, ţara ascunsă după diguri. Chiar prefectul povestea că olandezul a fost foarte surprins să afle că digurile care au cedat erau din pămînt, din 1800.

Ajutoarele şi reconstrucţia

Dar am întîlnit şi români mulţumiţi. Ştefan Susai este jurnalist şi a fost prezent la toate dezastrele din ultimii 12 ani. Spune că în acest an autorităţile s-au mişcat cel mai bine. A fost chiar impresionat de coordonarea distribuţiei ajutoarelor la Comăneşti. Stadionul de acolo a funcţionat ca centru de distribuire a ajutoarelor pentru satele izolate. "Erau organizaţi, aveau corturi, erau două elicoptere care se coordonau, unul decola, celălalt ateriza. Toate ajutoarele erau duse pe stadion, sortate şi distribuite în funcţie de necesităţi. Erau şi păzite de jandarmi." De altfel, toată operaţiunea era coordonată de şeful jandarmilor din Bacău, un tip pe care Susai îl ţine minte ca fiind stăpîn pe situaţie.

În Bacău, prefectul a emis în 18 iulie un ordin prin care ajutoarele se ridicau doar de persoane împuternicite de primării, pe bază de procese-verbale. Regula generală era ca primarii să împartă bunurile, dar nu funcţiona peste tot la fel. Primarul din Vadu Roşca, cea mai lovită localitate din Vrancea, declara pentru Evenimentul zilei că nici nu vrea să audă de custodia asupra ajutoarelor, pentru că sinistraţii l-au acuzat deja de furt. Acelaşi ziar a prezentat un reportaj deprimant despre luptele corp la corp dintre sinistraţi (sau non-sinistraţi) pentru hainele primite din ţară. De altfel, presa a fost plină de reportaje în care oamenii se înghesuiau să apuce ceva şi părea că funcţionează legea junglei: apucă cine poate. Sorin Cheval crede că nu putem avea pretenţii privind reacţia populaţiei afectate pentru că "în România nu există nici un fel de educaţie privind dezastrele naturale. A nu se confunda exerciţiile organizate de Protecţia Civilă cu educaţia pentru dezastre, aia e o parte infimă. Gîndiţi-vă la tonele de materiale inutile (pentru Făcăeni s-au donat căzi jacuzzi şi ruj de buze!) care ajung în locuri deja calamitate. Toate astea ţin de ceea ce se cheamă cultura riscului şi care în România este la nivelul zero absolut".

Intră în scenă politicienii

Ştefan Susai povesteşte că acel şef al jandarmilor care coordona acţiunea de la Comăneşti s-a trezit cu o delegaţie de parlamentari din zonă. A fost binevoitor, dar ferm spunîndu-le ceva de genul: dacă aveţi idei, puneţi-le în practică, dar nu ne încurcaţi. Şi nu mergeţi să distribuiţi ajutoarele pentru că ne creaţi alte probleme şi nu trimit pe nimeni să vă scoată de acolo.

În lucrarea sa Dealing with Natural Disaster: Role of the Market, Barun S. Mitra vorbeşte despre multiplele experienţe ale Indiei privind intervenţia în caz de dezastru. Inevitabil, spune Mitra, nenorocirea naşte emoţie şi emoţia, politizare: "Cursa pentru patronajul politic al intervenţiei creşte riscul corupţiei în distribuţia fondurilor de reabilitare. Practic, fiecare calamitate majoră din India a fost urmată de rapoarte privind proasta gestionare şi corupţia. Mai rău chiar, politizarea afectează şi fluxul de informaţii. Există tendinţa de a exagera sau de a minimiza proporţiile crizei, în funcţie de avantajele politice. Informaţia este distorsionată, ceea ce face gestionarea crizei mai dificilă. Victimele devin şi mai victime, ca o minge în jocul de fotbal al politicienilor. Adevărul cade şi el victimă".

Preşedintele Traian Băsescu s-a enervat şi i-a numit ticăloşi pe cei (nu a spus care) din media care au exagerat proporţiile tragediei din Moldova. Interesul preşedintelui era să declanşeze alegeri anticipate. Interesul adversarilor, care deţin şi televiziuni, era să nu se întîmple asta. Aşa că jocul de fotbal a început: inundaţiile erau mai catastrofale sau mai puţin catastrofale în funcţie de asta. Politician(ist) cu experienţă, Ion Iliescu a ieşit din hibernare şi a somat Guvernul să renunţe la anticipate, să declare stare de urgenţă şi să se ocupe doar de inundaţii. Au fost televiziuni (Antena 1, Realitatea TV) care au dus o campanie pe această temă: criza politică versus inundaţii. Vezi bine, una decurgea din cealaltă. Mai nevricos din fire, premierul Tăriceanu a cedat şi a anunţat că renunţă la demisie pentru a se ocupa de inundaţii. Acestea au revenit la proporţii catastrofale, ceea ce arată că au avut cîştig de cauză "ticăloşii".
Dar Mitra găseşte şi o paradoxală parte bună a politizării: India democratică nu a mai avut victime ale foametei, China comunistă a avut nenumărate în anii '50-'60. Pentru că politicienii democraţi trebuie să se uite mereu peste umăr la opoziţie şi la presă, victimele au de cîştigat. Articolul lui Mălin Bot, din cuprinsul temei de astăzi, arată cum cei rămaşi fără case de chirpici se vor bucura de unele cu baie şi termopane.

Cum presa i-a somat isteric să facă ceva, politicienii s-au conformat. Vizitele în zonele inundate au devenit obligaţie de serviciu, deşi nu e clar cum puteau să ajute altfel decît la imaginea respectivului. Mai mult chiar, unii martori au observat un efect pervers: ajutoarele aveau proasta tendinţă de a urma politicienii. Oamenii de la distribuţie au fost de părere că e bine pentru cariera lor ca politicianul ori să găsească ajutoare distribuite, ori să fie urmat de ele. Asta a distorsionat suplimentar distribuţia, care oricum ţinea mai mult de criteriul "cine zbiară mai rău", decît de nevoile obiective. Vadim Tudor se lăuda în revista sa că a fost într-un sat şi apoi a sunat la oficiali să îi informeze despre situaţia "reală" a acelor oameni. La urma urmei, fiecare dintre noi am vrea să facem asta cînd vedem suferinţă, dar nu acesta este traseul normal. Un om trebuie să primească un bun public pentru că are nevoie, nu pentru că este văzut de un politician.

Cum ne va găsi viitoarea criză?

Sorin Cheval este sceptic: "Nu cred că trebuie să ne facem iluzii pe termen scurt. Dacă lecţiile învăţate în acest an vor fi bine şi constant puse în practică de acest Guvern şi de cele care vor urma, probabil peste vreo 10 ani am putea sta semnificativ mai bine. Un prim pas a fost făcut, pentru prima dată un înalt oficial al statului român recunoaşte că ŤRomânia nu este capabilă, în acest moment, să facă faţă unei situaţii de urgenţă». Aşa spunea premierul Tăriceanu la finalul vizitei în zonele inundate din judeţele Timiş şi Caraş-Severin. Ei, de-aici încolo se poate construi orice, trebuie doar o minte limpede care să vadă că fără o acţiune concentrată, fără un sistem real de management al dezastrului, ceea ce s-a întîmplat anul acesta se va repeta mereu".

E ca la Alcoolicii Anonimi, primul pas este să recunoşti. Dar, la drept vorbind, aceste inundaţii puteau şi ele să ne mai aştepte puţin, pînă terminam reforma sistemului.

Au contribuit Stela Giurgeanu şi Mălin Bot

O rediscutare a acestui articol găsiți în rubrica lui Cristian Ghinea din nr. 334: Cinci ani de la precedentele inundații fără precedent