Înainte de a spune orice altceva despre întîmplarea cu valul de imigrație ce se abate asupra Europei, îmi voi permite a discuta pe scurt un subiect ce are, cred eu, o legătură directă cu problema enunțată. Este vorba despre întrebările legate despre contextul de apariție a civilizației.
De fiecare dată cînd intru într-un supermarket mă gîndesc dacă merităm toate acestea. Este acolo, înghesuită în rafturi și ambalată frumos, în tot felul de materiale colorate, o altă țară, nu România. Nu este țara săracă pe care o vezi din mersul trenurilor sau cea pe care o simt și o cunosc eu atît de bine.
Există trei căi prin care un guvern poate atrage fonduri la dispoziţie. Acestea sînt inflaţia, îndatorarea şi impozitarea. Inflaţia nu se află la îndemîna oamenilor noştri politici, pentru că altfel ar folosi-o din plin.
Probabil că nu există un eveniment recent despre care să se vorbească atît de mult aşa cum a fost criza economică declanşată în anul 2008. Cele mai multe discuţii s-au purtat, aşa cum era de aşteptat, în jurul unui conspiraţionism ieftin, care n-a depăşit nivelul bîrfelor din satul copilăriei mele.
În Grecia îndrăznesc să spun că avem de-a face cu o stîngă anticapitalistă, ai cărei lideri par a fi chiar adepţii teoriei conspiraţiei. Sprijinul masiv popular pentru o stîngă anticapitalistă a fost alimentat şi de filozofia europeană de combatere a crizei.
Se va produce o revoluţie socială ale cărei roade le vom culege în următorii ani. Bătălia împotriva corupţiei este de fapt bătălia pentru România ca stat democratic şi prosper. Occidentalii nu cunosc o altă egalitate între oameni decît aceea dată de lege.
Statul este o formulă de organizare sofisticată, ce a apărut destul de tîrziu în evoluţia omului. Doar odată cu apariţia şi dezvoltarea capitalismului, oamenii, locuitori ai unor teritorii apropiate geografic şi cultural, s-au organizat în state, entităţi mai mari decît oraşele şi regiunile.
Probabil că nu există, în construcţia socială, o idee mai strălucitoare decît aceea a egalităţii dintre oameni. Multe mii de ani, relaţiile dintre oameni au stat sub semnul unor diferenţe de rang, larg acceptate şi slujite de oameni. Cutuma era mai presus de orice, iar omul născut sărac murea sărac.
Scriu aceste rînduri în plină dezbatere publică iscată de decizia CCR privind statutul religiei în şcoli. Constat, fără surprindere, calitatea joasă a dezbaterii şi tonul său ridicat. Din păcate, tot felul de popi cinici şi aroganţi, dar şi ministrese fudule, sinistre, corupte, vin la televizor pentru a-l apăra pe Dumnezeu.
Aş dori ca în preambulul discuţiei despre „celălalt“ să povestesc cîteva întîmplări, unele legate de trecutul meu şi altele care nu au legătură cu mine. Toate, după cum veţi vedea, deşi nu au legătură între ele, sînt relevante pentru medii sociale diferite, aflate în stadii de dezvoltare diferite.
Există ceva care ne face să ne trezim în fiecare dimineaţă... Acest ceva este gîndul ascuns al fiecăruia dintre noi că putem mai mult şi că dorinţele noastre, gîndurile cele mai ascunse, secretele vieţii noastre îşi vor găsi, la un moment dat, împlinirea.
Sînt multe lucruri de spus despre criza datoriilor pe care o provoacă aprecierea francului elveţian. Economia tinde să devină o zonă asemenea fotbalului, la care toată lumea se pricepe şi faţă de care toată lumea îşi dă cu părerea. Cu cît se vorbeşte mai mult, cu atît pare că soluţiile se pierd undeva într-un tărîm al nimănui, o zonă crepusculară.
Gestul obişnuit al unui om obişnuit este acela de a se apleca şi a lua banii, pentru a-i pune frumos în buzunarul propriu. Şansa, probabilitatea statistică, pe care banii respectivi o au, aceea de a rămîne prea mult timp pe stradă, este una infimă.
Ne-am obişnuit să spunem despre om că este o fiinţă raţională, al cărei comportament are un nivel mare de predictibilitate şi, în consecinţă, poate fi cuantificat şi studiat şi prin intermediul matematicii. Dacă viaţa lor este o continuă alegere, atunci oamenii aleg în mod previzibil ceea ce le face plăcere.
Se spune, şi pe drept cuvînt, că atunci cînd unui om îi lipseşte pîinea zilnică de pe masă nu este decît problema lui. Dar, cînd unei părţi însemnate din oamenii unei ţări îi lipseşte pîinea de pe masă, atunci problema devine una a colectivităţii în ansamblul său, şi această colectivitate trebuie să reacţioneze.
Socialismul s-a zbătut în neputinţa de a-şi onora cetăţeanul în calitatea sa de consumator. Pe fondul lipsei de mărfuri şi servicii, se trăia într-o lume întoarsă pe dos, în care cel care plătea marfa sau serviciul respectiv trebuia să facă plecăciuni celui care-i dădea acea marfă „pe sub mînă“.
Lipsa de caracter, problema moralei evitate, este atotstăpînitoare. Comunismul ne-a sluţit definitiv învăţîndu-ne, în generaţii întregi, că cel mai bine este „să nu te bagi“, să nu te implici, în nici un fel, în exteriorul fiinţei tale producătoare de ură şi invidie. Nu ne implicăm şi nu permitem ca cineva în jurul nostru să se implice.
Ştirea că economia chineză a depăşit-o pe cea americană ca mărime a fost îndelung vehiculată în media românească şi nu numai. Lumea priveşte aceste evoluţii, ca parte a unui concurs, şi chibiţează, situîndu-se asemenea suporterilor unei întreceri sportive, de o parte sau de alta.
Banii sînt ca un medicament, luaţi în cantitate mare pot produce dezechilibre mai grave decît cele pe care le dorim tratate, şi luaţi în cantitate mică nu ajung. De asemenea, nu în orice ţară şi nu în orice moment poate fi folosită expansiunea monetară ca metodă de asigurare a unei creşteri economice.
În zgomotul produs de anul electoral 2014, parcă mai asurzitor decît în trecut, sau poate urechile noastre au obosit, se face auzită firav o vorbă, îşi face simţită prezenţa o idee. Este vorba despre potenţialitatea introducerii votului obligatoriu la baza sistemului electoral românesc.
Unul dintre motivele pentru care cea mai mare parte dintre noi se pronunţă negativ în legătură cu direcţia în care merge ţara este legat în mod sigur de repartiţie, de măsura în care fiecare participant la viaţa economică are acces, în funcţie de un set de reguli şi norme, la rezultatele muncii tuturor.
Una dintre marile minciuni pe care o repetă mereu cei care ne conduc se referă la pretinsa apartenenţă la valorile democratice. Nu sînt democraţi şi nu au nimic în comun cu lumea democratică. Se vede asta cel mai bine din lipsa lor de respect faţă de lege şi normă în general.
În disputa noastră cu oamenii politici, invocăm în permanenţă morala ca set de reguli scrise şi nescrise care ne îndreaptă spre bine şi adevăr. Le reproşăm lipsa de ataşament pentru doctrina politică pe care o servesc şi faptul că văd în politică şi administraţie doar mijlocul prin care îşi construiesc o viaţă şi o carieră.
Se vorbea, cel mai adesea în şoaptă, că lumea asta a lor, socialismul, ar fi fost adusă în România din afară şi că ar fi fost impusă cu forţa şi cu preţul unui număr foarte mare de victime omeneşti. Se vorbea despre puşcării în care s-a suferit mult şi chiar despre o rezistenţă armată la comunism.
Ultima dispută – din jurul deciziei unei comisii a Senatului României care instituie privilegiul băncilor comerciale de a nu fi atacate în justiţie decît în Bucureşti – mi se pare absolut îndreptăţită. Mi-am amintit de o mai veche temă de dezbatere şi anume aceea legată de capitalism.
Discuţiile despre pensii şi pensionari îmi evocă amintiri ale copilăriei, în care am cunoscut oameni ce mergeau „la serviciu“ doar pentru a avea o pensie. Toată povestea despre locul lor de muncă, efortul zilnic, salariul prost şi naveta infernală erau suportate cu stoicism, gîndindu-se că, într-o zi, vor ajunge la pensie.
Moneda din hîrtie a permis expansiunea economică de azi, de cele mai multe ori banii mergînd înaintea lumii mărfurilor. Expansiunea monetară a determinat, în anumite condiţii, expansiunea economiei reale. Care sînt aceste condiţii?
Ne aflăm, de ceva vreme, în zona unei noi dezbateri publice. Este vorba despre măsura în care creşterea economică înregistrată în cursul anului 2013 se vede – sau se simte – în nivelul de trai al populaţiei, al cetăţeanului obişnuit. Preocuparea este legitimă, deşi nu toţi oamenii politici au în grijă buzunarul nostru.
Destinul a făcut să mă nasc într-o comunitate mică, de oameni simpli a căror existență nu avea nimic spectaculos. Munceau mult pentru stat, cu toții fiind membri ai unui CAP care, povesteau bunicii, a fost înființat de către comuniști cu mari greutăți și insistențe.
Sărăcia este una dintre temele importante ale cinematografiei italiene de după al Doilea Război Mondial. Este redată sub toate formele şi implicaţiile sale sociale, dar şi individuale. Vorbim aici despre lipsuri, alienare, zbatere, obsesii, dar şi despre modul în care lupta pentru a ieşi la suprafaţă îl schimbă pe fiecare om.
Există un fel de preocupare în societatea românească legată de drumul pe care ne aflăm şi de justeţea şi chiar legitimitatea pe care se bazează economia şi societatea libertăţii.
Din întîmplarea cu mita colectivă de la Şcoala nr. 10 din Bucureşti, am reţinut şi o nuanţă de filozofie socială. Este greu să te pui „cu sistemul“, indiferent de ocazia pe care ţi-o alegi. La noi, în spaţiul tuturor intereselor, trădărilor, laşităţilor şi nimicniciilor umane, a ieşi din rînd echivalează, de cele mai multe ori, cu „sinuciderea“.
Într-un număr de acum cîteva luni al Dilemei vechi, Ovidiu Nahoi scrie despre libera circulaţie a forţei de muncă în spaţiul comunitar. Plecînd de la o luare de poziţie antiimigraţionistă a unui ministru olandez, colegul nostru îşi exprimă, pe bună dreptate, o urmă de îndoială în legătură cu „direcţia în care merg lucrurile…“.
O discuţie corectă despre conferinţa China – Europa Centrală şi de Est, care a avut loc la noi, ar trebui să înceapă prin a nu ţine cont de situaţia politică a Chinei, şi anume aceea de stat comunist. Mă voi încadra în acest tipar, lăsînd la final consideraţiile de acest gen.
Una dintre întrebările pe care şi le pun foarte mulţi oameni preocupaţi de ce se întîmplă în jurul nostru este legată de schimbarea profundă de atitudine a oamenilor politici, în momentul în care ajung la putere.
Întîmplările legate de exploatarea gazelor de şist tind să capete dimensiuni epopeice. Tot felul de gospodine ies la război şi ne declară public ataşamentul lor faţă de patrie şi popor, încercînd să ne convingă despre justeţea luptei lor cu capitalismul american.
Cînd discutăm despre capitalism, cei mai mulţi dintre noi, aflaţi sub puternica amintire a comunismului românesc, ne gîndim la cuvinte şi trăim stări precum libertate, democraţie, lege, proprietate şi chiar, mai nou, prosperitate.
Cînd am citit Cel mai iubit dintre pămînteni, am avut un şoc. Eram un tînăr licean care nu credea că la el în ţară s-a petrecut aşa ceva. Scriitura apăsat-dureroasă a celui care avea să-mi rămînă autor preferat, Marin Preda, m-a făcut să caut şi alţi autori.
Aceasta este întrebarea care se află acum pe buzele tuturor. Sîntem atît de bine conectaţi la lipsurile şi frustrările pe care ni le provoacă, încît am ajuns să ne planificăm paşi importanţi ai vieţii în funcţie de această criză. Părinţii nu-şi mai trimit acum copiii la studii, vecinul de bloc nu-şi mai schimbă maşina şi tinerii căsătoriţi tot amînă apariţia unui copil.
Keynes spunea că studiul economiei nu pare să reclame înzestrări deosebite, aceasta fiind o ramură destul de uşoară în raport cu filozofia sau ştiinţele pure. „Materie uşoară, în care, însă, foarte puţini excelează!“ (citat din J.M. Keynes – vezi Robert Heilbroner, Filosofii lucrurilor pămînteşti, Humanitas, 1994, p. 309).
Orice fenomen social – şi revoluţiile sînt fenomene sociale – are în spatele său un nivel de acumulări care-i determină modul de manifestare. De aceea, eu nu cred că există teorii ale conspiraţiilor care să fie valabile în practică.
În spaţiul nostru public circulă tot felul de afirmaţii, zvonuri sau informaţii false. Multe dintre teme sînt fabricate în laboratoarele diferitelor cercuri de interes şi propagate în media, în ideea obţinerii anumitor rezultate, a unor efecte dorite şi folosite, în final, în luarea unor decizii.
Cînd am citit declaraţia domnului Dinu Patriciu referitoare la Banca Naţională a României, mi-am adus aminte de o întîmplare de un umor nebun, pe care am trăit-o mai demult. Mergeam cu maşina pe un drum de ieşire din tîrgul unde locuiesc şi, fără să-mi dau seama, am apăsat mai tare pe acceleraţie şi am trecut puţin peste viteza legală.
Cînd discut despre China, de regulă, impun un exerciţiu socratic. Simulez că sînt de acord cu măreţia statului chinez, după care îmi întreb interlocutorul dacă ştie care este moneda sa. Cu toţii sînt de acord şi explică pe larg cum chinezii îi vor depăşi pe americani, dar puţini sînt capabili să spună numele monedei chinezeşti.
Economia noastră a ratat ţinta asumată iniţial, de trecere la moneda unică euro în anul 2015. S-a întîmplat să fie aşa atît ca urmare a efectelor crizei financiare din anul 2008, cît mai ales ca urmare a stagnării proceselor de reformă structurală în interiorul economiei.
Totul a început într-o zi de duminică, atunci cînd Gigel, fiul de cîţiva anişori al familiei Băicoilă, a început să dea semne de nelinişte, începînd de la ora trei. Avea un pic de temperatură şi nu mai mînca. Evident că mama sa a plecat repede prin vecini, să se consulte, să vadă ce zic cucoanele, să-i dea un leac, ceva, o pastilă, pentru că nu putea să lase copilul aşa...
Prima calitate a unui tiran este comportamentul său dublu, schizoid. Pentru cei ce nu-l ştiu, el pare a fi o fiinţă atipică, venită din alte lumi. Dacă se află într-o poziţie umilă, de executant, atunci el este cel care stă numai în preajma şefului său, încercînd în permanenţă a-l convinge de competenţa sa.
Scriu aceste rînduri ca semn de apreciere pentru un tînăr om politic pe care îl cunosc şi care, în mod cu totul neaşteptat, zilele trecute a rupt cîteva minute din timpul său preţios pentru a fi prezent la o lansare de carte a unui poet, coleg al său de generaţie.
Tocmai pentru că aceasta este o meserie atît de importantă pentru naţiune, drumurile vieţii pentru viitorul om politic desăvîrşit trebuie atent păzite de către familie şi comunitate. Încă din primii ani de copilărie, acesta va creşte într-o familie echilibrată, în care membrii săi îşi cultivă cele mai alese sentimente.
De fiecare dată cînd vine vorba despre bani sau bogăţie, îmi amintesc întîmplarea pe care mi-a povestit-o un amic, aflat pentru o lungă perioadă de timp la studii în Franţa. În după-amiaza pe care amicul mi-o evoca, se întorsese mai devreme acasă, fiind una dintre acele zile mohorîte de toamnă în care orice oraş respiră un aer apăsător.
