Grecia sau inadecvarea la capitalism

Cel mai hazliu exemplu de inadecvare, pe care-l văd destul de des, este oferit de oamenii care prezintă vremea pe la televiziunile de ştiri. Foarte puţini dintre ei ştiu ce înseamnă vreme bună şi vreme rea. Ne anunţă de fiecare dată cînd plouă că trebuie să fim supăraţi că va urma vreme rea şi ne anunţă mereu veseli, cu un zîmbet larg, cînd afară este soare şi senin. De fapt, ploaia nu este un motiv de bucurie cînd afară sînt inundaţii, iar soarele dogoritor nu mai este nici el motiv de bucurie atunci cînd afară este secetă şi oamenii îşi pierd munca şi eforturile pe ani de zile. Iată că pentru a nu fi inadecvat nu trebuie să judeci întreaga lume după stările tale de spirit şi după propriul sistem referenţial. Cu alte cuvinte, fetiţa de la ştiri poate fi fericită că afară este soare şi temperaturi mari pentru că se gîndeşte că pleacă cu iubitul la mare la finalul săptămînii, numai că printre cei care se uită la televizor există milioane de oameni care nu pleacă la mare şi care se întristează la aflarea veştii că va fi din nou soare. Ei aşteaptă ploaia ca pe o izbăvire pentru că au recolte pe cîmp care se usucă, le mor animalele de sete, au flori acasă, primăria le-a raţionalizat apa sau îşi pierd job-urile din industria alimentară din cauza compromiterii recoltelor din agricultură. Am dat un exemplu simplu de inadecvare. De regulă, cazurile sînt mult mai complexe şi cu consecinţe mult mai grave. A fi inadecvat este de cele mai multe ori un semn de prostie, după cum a fi adecvat nu este neapărat un semn de inteligenţă, ci poate doar de bun-simţ comun, adică de raţionalitate. Adecvarea noastră, de exemplu, la comunism nu a fost un exemplu de inteligenţă, ci mai degrabă de frică combinată cu calcul personal. 

Inadecvarea poate funcţiona la nivel de persoane, dar poate exista şi la nivel de state. Grecia, pentru că acesta este subiectul nostru, este un caz grav de inadecvare în relaţia cu lumea economică şi geopolitică în care trăim ca naţiuni. Mai ales spre sfîrşitul secolului trecut, socialismul a făcut mulţi paşi înapoi. Utopia mai funcţionează în cîteva ţări ale lumii, numai că o parte dintre ele îşi caută deja căi şi drumuri noi. China este exemplul clasic, iar Cuba, prin regîndirea relaţiilor cu SUA, se gîndeşte să-i calce pe urme. În context, Grecia are o tendinţă inversă, este socialistă prin orientare politică, un socialism mai agresiv decît în statele Europei occidentale şi care poate fi explicat doar parţial prin radicalizarea populaţiei ca urmare a efectelor crizei din anul 2008. În cazul Greciei putem discuta chiar despre o tradiţie a orientării socialiste după al Doilea Război Mondial. Este un paradox că ţara smulsă în mod special de către Churchill din ghearele lui Stalin şi ale comunismului a păstrat în epoca următoare o orientare politică spre stînga. Prin atenţia pe care a primit-o, Grecia a fost un fel de copil răsfăţat al Europei. Datorită poziţiei sale geopolitice, această ţară a beneficiat de un tratament privilegiat în cadrul relaţiilor internaţionale. Acest tratament a fost valabil în perioada Războiului Rece, dar azi, odată cu căderea comunismului, situaţia s-a schimbat mult. 

În Grecia îndrăznesc să spun că avem de-a face cu o stîngă anticapitalistă, ai cărei lideri par a fi chiar adepţii teoriei conspiraţiei. Sprijinul masiv popular pentru o stîngă anticapitalistă a fost alimentat şi de filozofia europeană de combatere a crizei, pe care mărturisesc că nu am înţeles-o şi nu o înţeleg nici acum, care a constat nu în măsuri de relansare economică, ci în tăieri de salarii şi pensii. Dincolo de asta, grecii nu au prea multe scuze. Din imaginea pe care o oferă liderii lor ar trebui să înţelegem cum capitalismul este singurul vinovat pentru toate relele. Ei dau de înţeles şi cel mai adesea o spun cu subiect şi predicat că organismele financiare internaţionale şi în general creditorii lor sînt vinovaţi pentru situaţia actuală a ţării şi pentru tot răul din lume. În mintea lor, răul vine mereu din exterior şi nicidecum grecii nu ar fi vinovaţi de ceva. Ei gîndesc ca şi cum cele peste 300 de miliarde de euro datorie publică nu ar fi fost cheltuiţi degeaba de către greci, ci de către români sau bulgari. De fapt, se întîmplă aşa pentru că ţara şi modul cum este condusă de mai multe generaţii sînt inadecvate la capitalism. Se mimează un drum şi se apucă pe un altul. Adică ne declarăm capitalişti, dar conducem economia după principii socialiste. Nu merge! Nu poţi să ajungi la un grad de îndatorare de 144% din PIB şi să spui că vinovaţi pentru situaţie sînt creditorii. Este clar că economia şi societatea greacă consumă fără a avea capacitatea de a produce. De fapt, nu neapărat mărimea datoriei publice este problema, cît faptul că aceşti bani au intrat în consum. Capitalismul este echilibru dinamic, expansiune şi competitivitate, şi nu bani împrumutaţi care să alimenteze un consum nemeritat, un fals nivel de trai. În cazul Greciei, ca urmare a folosirii greşite a banilor împrumutaţi, se vorbeşte deja, şi nu fără o bază solidă de discuţie, despre eşecul instituţiilor statului, proliferarea corupţiei, excesul birocratic şi colaps politic (vezi Andreea Drăgoi,

).

Cu această ocazie se discută mult despre falimentul Greciei. Eu cred că este exagerată folosirea unui asemenea cuvînt, a cărui arie de cuprindere este valabilă mai ales pentru firme. Falimentul presupune dispariţia entităţii economice şi împărţirea patrimoniului, a drepturilor şi obligaţiilor sale între creditori sau alte entităţi interesate.  Falimentul la oameni şi naţiuni nu poate fi înţeles în acest sens. Există state care au dispărut de pe harta planetei noastre, dar această dispariţie nu are numai o componentă economică, ci şi una sufletească, culturală. Există oameni săraci şi naţiuni sărace care mai au o şansă şi care se pot relansa oricînd. Naţiunile dispar atunci cînd le moare sufletul, cînd nu mai au viaţă, cînd ţesătura fină, invizibilă, reprezentată de cultura proprie, care uneşte oamenii, nu mai există. Cu toate acestea, degradarea civilizaţională şi economică poate fi punctul de plecare, începutul unei demantelări culturale. Adică sărăcia, odată instalată, poate duce la moartea sufletului, la boală şi la moarte definitivă. 

În context, trebuie să spunem că ieşirea Greciei din zona euro va fi însoţită de un impact negativ atît pentru Grecia, cît şi pentru euro-zonă. Prin ieşire, grecii vor intra într-un cerc vicios al instabilităţii monetare şi financiare. Abia atunci ar putea vedea infernul. Semnalul este deja dat. Retragerile masive din bănci ne spun că puţini oameni, cu adevărat raţionali, greci sau străini, ar putea avea încredere în revenirea la drahmă. În aceste momente, ţara nu poate ţine stabilă o monedă proprie. Inflaţia va răbufni la cote pe care cu greu le pot imagina. Efectul va fi pornirea tiparniţei de bani proprii în încercarea de a asigura un nivel de trai ridicat, comparabil cu perioada în care funcţiona moneda euro. Izolarea economică va accentua sărăcia, pentru că ţara nu dispune de elemente de economie, de avantaje notabile în raport cu alte state, care ar putea s-o impună în competiţia internaţională, dimpotrivă. Grecia este ceea ce este (cu un PIB dublu faţă de cel al României, de exemplu) doar pentru că este o ţară europeană, integrată în economia şi relaţiile economice ale lumii civilizate. În acelaşi timp, trebuie să spunem că UEM (Uniunea Economică şi Monetară Europeană) va avea de suferit deoarece ieşirea Greciei poate provoca neîncredere şi un precedent periculos. Ideea unificării monetare europene poate să sufere.  Şi alte state, atunci cînd ajung în dificultate economică, pot să ceară ieşirea din euro-zonă, chiar dacă dificultăţile respective nu au nimic de-a face cu apartenenţa la moneda unică. Fără îndoială că o ieşire din euro-zonă ar afecta mult credibilitatea proiectului european în ansamblul său şi ar servi tendinţele eurosceptice, tot mai vizibile şi tot mai des manifestate în întreaga Europa. În context, stabilitatea politică şi chiar pacea ar fi grav afectate. Din acest punct de vedere, creditorii Greciei sînt puşi să aleagă între bani şi stabilitate la nivel continental şi vor face totul, orice concesie, pentru ca Grecia să nu facă un pas înapoi. Ultimele declaraţii ale premierului grec, conform cărora Europa nu mai este centrul lumii, spun multe despre hotărîrea de a nu ceda în faţa creditorilor. În acelaşi timp, este extrem de dezamăgitor să vezi cum liderul ţării care a inventat democraţia face o asemenea afirmaţie. Cultura greacă, alături de cea romană, este baza şi sufletul culturii occidentale. Liderii greci nu par să ştie exact ce ţară conduc. Sînt lipsiţi de valori şi au o agresivitate gen occupy, specifică răzvrătiţilor fără cauză. Şantajul actualului guvern socialist este unul vizibil şi poate da rezultate pe termen scurt în favoarea Greciei. Pe termen lung, ţara pare să rămînă hotărîtă în a-şi conserva problemele economice. Este vorba despre un sector de stat extrem de extins în economie (40% din PIB este dat de sectorul public), corupţie, lipsa investiţiilor (investiţiile anuale reprezintă doar 14,8% din PIB, în anul 2010, ceea ce situează ţara pe locul 134 în lume), îndatorarea excesivă şi mai ales stagnarea economică şi chiar recesiune prelungită. Ceea ce trebuie să facă Grecia este un proiect de bun-simţ, adică să oprească în mod urgent traiul pe datorie şi să desfiinţeze găurile negre din economie care adîncesc această datorie. În acest moment, în relaţia cu Grecia, statele civilizate se află în poziţia celui care face bine cu forţa.

Situaţia de acum a Greciei poate fi o lecţie bună şi pentru noi. Există multe similitudini şi dacă nu sîntem atenţi putem păşi pe aceleaşi căi, adică îndatorare pentru consum, infinită corupţie, stat asistenţial, social (chiar socialist!!!), dar lipsit de resurse, lipsa investiţiilor, pierderea competitivităţii şi a interesului pentru spaţiul nostru economic. În acelaşi timp, cazul acestei ţări pune în evidenţă cîteva stări pe care doar le vom enumera şi care ar merita, fiecare, un studiu aparte. Este vorba despre: distincţia pe care trebuie s-o facem între datoria pentru consum şi datoria pentru investiţii şi dezvoltare; limitele pe care trebuie să le punem în evidenţă între folosirea banului în scop productiv şi folosirea banului în scopuri politice planetare; îndatorarea pentru consum, adică fără posibilitatea rambursării, produce dependenţă; statul asistenţial ca doctrină şi practică îşi arată în mod clar limitele; libertatea politică şi economică, democraţia, pot fi victime sigure ale populismului economic. 

Feţele Monedei – o dezbatere despre universalitatea banului,

Foto: wikimedia commons