Războiul mondial al banilor
Sînt multe lucruri de spus despre criza datoriilor pe care o provoacă aprecierea francului elveţian. Economia tinde să devină o zonă asemenea fotbalului, la care toată lumea se pricepe şi faţă de care toată lumea îşi dă cu părerea. Cu cît se vorbeşte mai mult, cu atît pare că soluţiile se pierd undeva într-un tărîm al nimănui, o zonă crepusculară, la care oamenii par a nu mai avea acces. Teama că nimeni nu are soluţii se instalează încet. În acelaşi timp, ca de fiecare dată, începînd cu CARITAS-ul şi FNI-ul, cei păgubiţi trăiesc sentimentul ciudat că totuşi cineva trebuia să-i fi atenţionat, cineva trebuia să fi avut grijă de ei şi nu a făcut-o. Este uşor să-i spui unui om că este lacom şi pentru asta iată, trebuie să plătească. Numai că în modernitate, oamenii au inventat instituţii. Poliţia trebuie să ne apere de hoţi, pompierii şi asiguratorii de piromani, guvernul de evazionişti ş.a.m.d. Lăcomia face parte din gena noastră. Ea ne poartă spre mai sus şi mai mult. Nu poţi să minţi un om că-i va fi mai bine dacă face ceva sau se abţine de la a face ceva şi apoi să-l faci lacom. Speranţa ne duce mereu la cei care ne conduc şi ne gîndim cum aceşti oameni pe care noi îi considerăm atît de puternici nu au soluţii la o problemă pe care o considerăm atît de simplă. În cele ce urmează, încercăm să ajungem la cauze. De fapt, dacă vom cunoaşte adevăratele cauze, nu vom putea deveni mai fericiţi dar vom putea discuta sau ne vom putea permite să discutăm şi despre soluţii.
De la început trebuie să spunem că pe noi teoria ne învaţă că rata de schimb valutar sau cursul de schimb valutar este preţul la care moneda naţională se schimbă pe o altă monedă. O monedă naţională este cerută pe pieţele internaţionale dacă mărfurile respectivei economii sînt căutate. O monedă naţională puternică poate căpăta acest statut numai dacă are în spatele său o economie puternică şi competitivă. De exemplu, America este puternică nu pentru că pe dolarii săi ar exista o cerneală specială în raport cu alte monede, ci pentru că economia americană este extrem de puternică şi de competitivă. Produsul fabricat acolo este competitiv, adică are calitate şi recunoaştere în mîna oricărui utilizator. Prin raportul dintre monede se măsoară economiile şi competitivitatea acestora, fiecare în raport cu oricare alta. O ţară cu un curs de schimb instabil, de depreciere, în raport cu moneda unică euro, să zicem, este o ţară care pierde competiţia economică cu zona euro. Deprecierea cursului în raport cu euro este semnul slăbiciunii economiei respective. Nu există curs de schimb valutar fix atunci cînd comparăm două economii care merg în sensuri diferite. Banii în sine nu reprezintă nimic. Sînt simple bucăţi de hîrtie fără prea mare valoare. Marfa girează şi dă putere banului. Cînd prin cursul de schimb valutar raportăm o monedă la alta nu facem decît să comparăm între ele două economii şi nu două bucăţi de hîrtie. Există monede şi monede după cum există ţări şi ţări, dar niciodată un stat slab, cu o economie slabă, nu va avea o monedă puternică, după cum un stat puternic niciodată nu va avea o monedă slabă. Romanii i-au spus monedei lor imperiale din aur numele de Solidus tocmai pentru a se şti că aceea este moneda lor şi nu a vreunei provincii rătăcite din Orient sau Nordul Africii. După renunţarea la aur ca etalon monetar, moneda din hîrtie se tipăreşte doar în raport cu nevoile circulaţiei. Un stat cu un comerţ mondial, imperialist, îşi poate permite să deţină o monedă planetară, imperialistă. În spatele acestei expansiuni stă, o spunem din nou, competitivitatea şi calitatea mărfurilor ce vin de acolo. Ne dorim dolari în buzunar pentru că numai cu ei putem cumpăra un Boeing 747, şi nu ne dorim în buzunar scoicile unui stat african, deoarece cu acele scoici nu putem cumpăra nimic sau aproape nimic. Moneda şi comerţul sînt azi marile arme în faţa cărora capitulează teritorii întregi. Războiul pentru mai bine între naţiuni se poartă intens şi pe teritoriul banilor. Sîntem în plin război mondial al banilor, în care iată, aşa cum o demonstrează Elveţia, poate fi folosită orice armă, inclusiv arma unei neutralităţi mimate.
Înainte de a trece la discuţia despre Elveţia şi francul elveţian trebuie să mai spunem că azi, sistemul monetar internaţional se prezintă ca un ,,haos organizat” cu extrem de numeroase experienţe practice. Ţări diferite deţin regimuri de curs de schimb diferite, de la cotaţia liberă, în cazul economiilor deschise comercial, care se angajează în bătălia pentru competitivitate, pînă la regimul de curs de schimb fix, pentru statele cu bariere comerciale, mai puţin angajate în competiţia internaţională. Băncile centrale nu sînt subordonate guvernelor, iar băncile comerciale acţionează ca multinaţionale ce fac comerţ cu o marfă specială, care este banul. Banii caută randamente şi investiţii, doar prin intermediul lor economiile naţionale mobilizîndu-şi factorii de producţie. Economiile moderne nu duc lipsă de bani deoarece asigură randamente pentru folosinţa banului. Economiile slabe duc lipsă de bani deoarece nu asigură randamente pentru folosinţa banului, dimpotrivă, pot implica pierderi pentru deţinătorii de capitaluri. Tocmai de aceea, lumea de azi se confruntă cu ceea ce numim volatilitatea capitalurilor. Banii caută economii şi spaţii geografice performante şi stabile care să le asigure certitudinea înmulţirii. De exemplu, după intrarea noastră în NATO, investiţiile străine au crescut exponenţial. S-a petrecut asta nu pentru că România ar fi fost o altă ţară, ci pentru că devenisem o zonă mult mai sigură pentru investitorul mare deţinător de capitaluri.
Elveţia contrazice toate regulile de mai sus. Nu este o putere economică globală, nu este un mare exportator, nu este o forţă militară, nu are resurse însemnate, nu deţine tehnologii de vîrf, nu are o pondere mare în comerţul mondial. Francul elveţian nu se comportă ca o monedă ţinută în spate de ceasuri, agricultură, ciocolată sau vaci de rasă. Francul elveţian se comportă mult prea arogant, mult dincolo de coada vacii care paşte liniştită pe păşunile elveţiene. Această ţară are ceva ce nu are nici o ţară din lume. Are un statut internaţional de ţară aparte, neutră, de centru financiar global, în care secretul bancar este la el acasă. Elveţia are bani şi bănci, datorită faptului că acest statut este recunoscut de comunitatea politică şi de afaceri planetară. Francul elveţian a devenit în mod fals o alternativă la euro sau dolar şi funcţionează ca un magnet mai ales pentru averile negre ale planetei, bani urît mirositori, bine acoperiţi de reglementările drastice privind secretul bancar. Elveţia a funcţionat şi funcţionează ca un spaţiu de refugiu al banilor. Acest statut i-a permis ca azi să nu fie membră a UE sau a UEM. În contextul evenimentelor din lumea arabă şi din Rusia dar şi al crizei financiare internaţionale aceasta este o ţară unde îţi poţi pune banii la adăpost chiar dacă eşti un şeic arab sau un oligarh rus. Ai certitudinea că nimeni nu te va întreba niciodată de unde îi ai şi în acelaşi timp averea ta se află în mijlocul lumii civilizate. Nu putem şti şi nici nu vom şti niciodată care este volumul de capitaluri care a migrat în ultimul deceniu spre Elveţia şi băncile sale. Ştim, de exemplu, că în 2014, numai din Rusia, în contextul izolării sale economice şi a poziţiei şubrede în interior a oligarhilor, au plecat în jur de 70 miliarde de dolari pe trimestru, adică aproape 300 de miliarde de dolari pe an. În mod cert, o parte din aceste sume au mers şi în băncile elveţiene. În acelaşi timp, China se confruntă cu o migraţie a marilor capitaluri, noii îmbogăţiţi de acolo, căutînd siguranţa banilor lor. Este cert că Elveţia beneficiază de un gen de competitivitate volatilă, nedatorată forţei sale economice, ci acestui statut de bancher al lumii. Dimensiunile aprecierii francului elveţian dau o notă generală şi o caracterizare generală asupra dimensiunilor evaziunii fiscale şi hoţiei la nivel planetar. Mii de miliarde de dolari se duc anual în zone de unde cu greu mai poţi să le iei urma. Activele offshore sînt estimate pentru Elveţia la mai mult de 2000 de miliarde de dolari (www.ziare.com), dar eu cred că această cifră se află mult, foarte mult, sub adevăr.
În acest context Banca Centrală a Elveţiei îşi asumă un joc periculos, în care renunţă la fixitatea cursului de schimb valutar şi optează pentru libertatea, flexibilitatea stabilirii lui. Este clar că avem de-a face cu un joc periculos pentru că elveţienii nu au inventat nimic în plus, pentru ca în numai cîţiva ani să devină de două ori mai bogaţi. Este un cîştig nemeritat, un premiu nemeritat pentru deţinătorul de franci elveţieni şi în acelaşi timp o pierdere, o sancţiune nemeritată pentru cei împrumutaţi în această monedă. Prin această măsură, Elveţia abuzează de statutul său special şi foloseşte acest statut împotriva statelor europene care i-au recunoscut şi protejat acest statut. Este un imperialism monetar al unei ţări fără economie. Este vorba despre o competitivitate falsă şi despre transferuri ilegitime de valoare şi nivel de trai. Băncile centrale ale statelor europene privesc, deocamdată, cu surprindere la situaţia creată şi tac în mod complice, deşi francul elveţian a devenit deja un activ toxic, în continuă, falsă şi volatilă apreciere. Orice măsură de îngheţare a cotaţiei acestei valute goleşte practic rezervele valutare naţionale, aşa cum se întîmplă cu Banca Naţională a Croaţiei (www.capital.ro).
Mutînd discuţia spre soluţii, trebuie să spunem că guvernele naţionale nu deţin nici o pîrghie în lupta cu pierderile pe care debitorii în franci elveţieni le înregistrează. Este vorba despre miliarde de euro, zeci de miliarde la nivelul întregii Europe, pe care nimeni nu îi are pregătiţi pentru a-i face cadou. Evident că băncile centrale şi specialiştii în finanţe ştiau de această situaţie a economiei Elveţiei şi nu era greu de anticipat ceea ce se întîmplă azi. De altfel, există în Europa bănci centrale care au luat măsuri de stopare sau de limitare a pagubelor pe relaţia cu francul elveţian. Banca Naţională a Austriei a interzis în anul 2008 creditele în franci elveţieni (www.economie.hotnews.ro), iar băncile centrale din Croaţia şi din Ungaria au luat măsuri de conversie a creditelor luate în franci elveţieni. Aici nu mai este vorba despre contract, ci despre speculă, volatilitate şi faptul de a recunoaşte că Elveţia se comportă ca un speculant pe pieţele financiare ale lumii întregi. Poate cu timpul statele europene nu vor mai tolera în mijlocul Europei un offshore cu un asemenea comportament. Pînă atunci însă, orice bancă centrală trebuie să constate asemenea comportamente sau tendinţe şi să ia orice măsuri de protecţie a sistemului bancar căruia îi girează funcţionarea. O bancă centrală este doar un contabil cu studii medii care se mărgineşte să calculeze un curs de schimb, sau este mai mult decît atît? Pentru ce mai inventăm şi plătim instituţii dacă sub nasul lor se întîmplă asemenea speculă cu munca noastră? În context, trebuie să spun că nu cred în ,,electorate” sau legi ale falimentului personal (de parcă am mai avea nevoie de o lege pentru a ne da seama cît de falimentari sîntem!!!). Singura soluţie sînt procesele în justiţie. Frauda la care sîntem supuşi este uşor de demontat şi mai există o speranţă pentru a ne apăra averea şi munca.
Dorel Dumitru Chiriţescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. În 2010, a publicat cartea A treia Romă. Despre capitalism, America şi criza din 2007, Editura Academică „Brâncuşi“.
