Puțini dintre noi știu cît de fragilă este această organizare socială căreia generic îi spunem democrație. Poziția noastră, a oamenilor, în raport cu ea se află sub semnul unei crunte dileme. Libertatea este ca aerul. Atunci cînd o ai n-o prețuiești, iar atunci cînd n-o ai îi resimți lipsa în mod dureros.
Gospodinele din Guvernul României par foarte hotărîte să dea cu mașina în gard. Teoria conspirației spune că nu ar fi chiar ele vinovate și că așa sînt sfătuite. Asta are mai puțină importanță. De asemenea, tot teoria conspirației spune că acești oameni știu ce fac, dar o fac intenționat, acționînd împotriva României și a statutului său de țară membră a UE cu angajamente și obligații. Dacă trecem peste teoria conspirației,
Comunismul a fost un mare rău pe care „părinții“ săi nu l-au anticipat. Sîntem într-un fel de buclă a timpului și repetăm greșelile trecutului. Costurile acestei situații se vor vedea în timp.
România nu va rămîne democratică. Își va recăpăta statutul de țară marginală, geografic și nu numai. Acest miting a fost un semnal de alarmă și un avertisment. Democrația noastră este încă extrem de fragilă.
Ideea că eu sînt special și merit o pensie specială pentru că sînt primar, judecător sau parlamentar este o nebunie, o expresie profundă a pornirilor medievale de care sînt stăpîniți o bună parte dintre semenii noștri. Fără aceste beneficii speciale, mă întreb: cîți dintre politicienii de astăzi s-ar mai înghesui să candideze?!
Ideea că cineva, un lider mesianic, ne va aduce cu fața spre viitor este una eronată. Doar acumularea de ordin cultural și maturizarea noastră pot produce mișcări favorabile în zona civilizației.
Stagnarea înseamnă moarte, așa cum se întîmplă și în natură. Prin efectul său de multiplicare și reinventare a spart practic cutumele orînduirii feudale, impunînd colaborarea sau conflictul între state și regiuni geografice pînă atunci izolate.
Ne confruntăm azi cu o dorință a națiunilor lumii civilizate, și nu numai, de a se izola, de a construi din nou „garduri“ și de a nega punțile tradiționale de legătură dintre ele, punți construite cu eforturi, în sute și sute de ani.
Dacă nu ar fi așa, lumea noastră ar arăta ca o junglă în care ne-am sfîșia reciproc. Dumnezeu ne-a dat un cod de reguli după care să ne conducem (morala de tip religios), dar și noi, oamenii, am inventat legi între noi (morala laică).
Iluzia că banii pot crea economie este foarte veche. Oamenii au crezut mereu că simpla punere în circulație a banilor poate crea economia reală (lumea mărfurilor și a serviciilor).
Oamenii simt că ceva nu este în regulă și nici nu trebuie să fii mare specialist pentru a a-ți da seama că tu suporți prețurile mari din magazine, sărăcind, în timp ce vecinul tău, demnitarul, prosperă. Este vorba despre un bun-simț comun.
Aș asemui o economie națională cu un autoturism. Atunci cînd stabilește viteza acelui autoturism, șoferul trebuie să țină cont de parametrii tehnici ai mașinii, de starea drumului, de condițiile meteo și chiar de ceilalți participanți la trafic. Dacă mergi pe autostradă în regim de viteză foarte mare cu un hîrb, atunci ți se poate în-tîmpla orice și ție, dar și colegilor din trafic.
Moneda unică, în interiorul unui spațiu geografic, a fost visul oricărui stat cuceritor. După rezolvarea conflictelor pe cîmpul de luptă, cel puternic impunea moneda sa celui cucerit.
Perceptorul va veni în curte și ne va număra, cîntări și măsura totul. Ceea ce ei numesc economie neagră sau gri în gospodăriile noastre, noi numim protecția noastră la sărăcie și foame. Pentru că despre asta este vorba.
Invidia rea, egoismul sînt mari dușmani ai capitalismului. Sîntem anticapitaliști și pentru că vecinul de la trei și-a schimbat mașina și noi nu am reușit, deși „am făcut toate eforturile“. Pentru asta ne certăm cu nevestele care ne consideră niște incompetenți sau ratați și atunci aruncăm vina pe „haosul“ generat de capitalismul acesta „sălbatic“.
Putem imagina o situație în care o firmă funcționează ani de zile pe pierdere? Pe banii cui? Și pînă cînd? Cine aduce bani în afaceri neprofitabile și mai ales cine menține bani în afaceri neprofitabile? Trăim într-o epocă a absurdului în care toată lumea prosperă, dar toate firmele sînt pe pierderi.
Nu-mi place ideea că mergi pe stradă într-un oraș aglomerat al patriei și, dacă te apucă nevoia de a merge la toaletă, trebuie să plătești pentru asta. Și dacă nu ai banii respectivi? Faci pe tine?
Patriotismul economic are mai multe fețe. Poate fi bun atunci cînd negociezi atent cu multinaționalele spre un dublu avantaj sau atunci cînd cumperi din magazine în primul rînd produse românești.
Ştiu bucuria pe care şi-o împărtăşeau la un pahar de ţuică în legătură cu lipsa activităţii la locul de muncă şi cu metodele infernale de a trage chiulul.
Rezultatul alegerilor pentru Parlamentul României, din această toamnă, îmi prilejuiește ocazia de a atrage atenția asupra unei lucrări din domeniul psihologiei sociale pe care eu o consider ca fiind foarte importantă pentru noi, cei care ne ocupăm într-un fel sau altul de fenomenul social românesc, de mersul construcției noastre sociale.
Nu există, din cîte ştiu eu, o activitate umană mai importantă decît cea politică. Complexitatea sa vine din importanţa deciziilor care se iau şi din efectele pe care aceste decizii le pot propaga asupra unor mase mari de oameni şi pentru perioade mari de timp, uneori măsurabile la scara istoriei.
Bătălia cu multinaționalele nu este una ușoară și pentru că resursele lor de influențare la nivelul deciziei politice și economice sînt foarte mari. Pînă atunci țări ca România pot regîndi în favoarea lor sistemul de impozitare a averilor și profiturilor astfel încît să-și asigure creștere economică și colectare corectă a taxelor.
De ce sînt atîtea cruci pe marginea drumului? De atunci însă le văd aproape pe toate și mă simt îngrozit că drumurile noastre seamănă a cimitire de ocazie.
A pus Banca Națională în slujba unei noi și mai bune ordini sociale și a făcut din ea pîrghia de ridicare, instrumentul de progres al acestei țări. Iar alături de Ion C. Brătianu, el nu a avut simplul rol de inspirator ocult și fără răspundere, ci a conlucrat cu el deschis la schimbarea vechilor stări de la noi.
Trendul descrescător al populației trebuie de urgență oprit. Vorbeam și de încurajarea natalității, ca măsură. Depopularea trebuie decretată și tratată ca principal obstacol în calea dezvoltării.
Ideea de a obliga un comerciant, indiferent de statutul juridic și mărimea sa, să pună pe rafturi un anumit procent de mărfuri românești mi se pare de un haz sinistru.
Atunci când discutăm despre referendumul din Marea Britanie este bine să nu ne grăbim cu judecățile superficiale. Acest vot nu este o întâmplare. Votul împotriva UE are foarte mult cauze.
Folosim atît de des cuvîntul „criză“ încît nimeni nu mai știe exact ce dorim să spunem. Dacă ar fi să ne luăm după gospodinele și panicații din presa noastră zilnică, lumea, în integralitatea sa, ar fi trebuit să fi dispărut încă de ieri.
Este o eroare să judecăm socialismul și fascismul ca pe două sisteme sociale definitiv eșuate. În contextul reașezării relațiilor internaționale și mai ales al crizei economice, tot mai mulți oameni readuc în dezbatere aceste soluții de organizare socială.
Poziţiile preşedintelui României şi prim-ministrului, legate de întîmplarea cu “antenele” şi ANAF-ul, mi-au amintit de un film pe care l-am văzut cu mare bucurie mai demult, o parabolă despre cetăţenie, angajament social şi patriotism.
Ultimul val imigraționist a declanșat o mare emoție pe continentul nostru. A fost multă emoție, dar și multe întrebări. Cea mai importantă o consider a fi cea legată de măsura în care spațiul european va reuși să asimileze nou-veniții, dar fără a-și pierde identitatea, valorile.
Demonstrațiile de stradă din toamna anului trecut au avut o dimensiune pe care puțini dintre noi am remarcat-o. Este vorba despre o stare de durere determinată de o dublă cauzalitate.
Contribuţia comerţului şi a drumului comercial la dezvoltarea civilizaţiei umane este mult mai importantă decît s-ar crede îndeobşte. Prin intermediul comerţului oamenii se cunosc, se caută, se împrietenesc, se amestecă, leagă legături durabile la capătul cărora se află sinteza, noul.
Am observat şi eu, alături de mulţi alţi oameni, cum şefa DNA era uşor surprinsă de atitudinea unuia dintre infractorii ce ne conduc, de a lua mită chiar în condiţiile în care nu cu mult timp în urmă respectivul asistase la un flagrant căruia îi căzuse victimă un coleg al său.
Atunci cînd scriu mă căznesc să rămîn în limitele unor analize pozitive, să-mi păstrez convingerea şi să transmit prin scris că lumea este bună prin definiţie şi că răul este doar o altă faţă a binelui pe care trebuie s‑o cunoaştem şi împotriva căreia trebuie să ne batem.
Atunci cînd judecăm România în legătură cu situaţia din Grecia, trebuie să plecăm de la a adresa întrebarea în mod corect, aşa cum am făcut-o în introducere. Da! – acesta este răspunsul. Sînt create condiţiile ca România să ajungă în aceeaşi situaţie. România este, la rîndul său, victima unui experiment.
