Cu spatele la viitor

Ultimele evoluții din politica noastră nu au făcut decît să-i surprindă pe foarte mulți dintre analiștii sociali. Schimbarea de către PSD a două guverne proprii, calitatea extrem de joasă a unor oameni ce ocupă fotolii ministeriale, dar și atmosfera socială generală ne duc cu gîndul la o singură întrebare: cît de jos s-a coborît și cît de jos se mai poate merge? În context, comentariile au devenit din ce în ce mai acide, dacă nu chiar deznădăjduite. Observ de mult timp analizele despre țara noastră și mărturisesc că cele mai multe sînt departe de cunoașterea realităților românești. Sînt cîteva lucruri pe care trebuie să le știi atunci cînd scrii despre o țară. Trebuie s-o cunoști bine și să scrii despre ea cu dragoste și cu înțelegere, fără răutate. Nu poți emite judecăți de valoare dacă nu știi istorie, economie, antropologie, psihologie socială. Și, mai presus de toate, analizele trebuie să fie atente și răbdătoare. Nu ne putem pierde răbdarea cu semenii noștri și cu țara noastră. Este bine că cei mai mulți dintre noi avem sentimentul că scriitura noastră va salva lumea și că, dacă scriem despre țara noastră, atunci această scriitură ne va salva țara. În același timp, dacă lumea și țara nu se mișcă în direcția pe care o imaginăm noi, atunci ne pierdem răbdarea, trecînd spre un excepționalism defetist, demobilizator, semnalat și de către Vintilă Mihăilescu (vezi De ce este România astfel? Avatarurile excepționalismului românesc, Editura Polirom, Iași, 2017, pp. 66-69). Pentru ca părerile noastre să fie valabile trebuie să avem cunoaștere, caracter și să renunțăm la ideea că vom schimba repede, acum, pe loc, lumea în care trăim. Meseria aceasta este grea pentru că efectul său, acumularea culturală, se face în timpi foarte îndelungați. Poți doar să speri că tot mai mulți oameni te vor citi și că timpul va valida ceea ce spui. Trebuie să încetăm a mai fi mesianici. Să ne facem pur și simplu datoria. Cuvîntul care construiește este marea noastră armă. Cred că dacă s-ar face o statistică am constata cu stupefacție că sîntem poporul care-și înjură cel mai des țara. Poate și din această cauză o părăsim cu viteza aceasta. România este așa cum este și punct. Evident că în timpi mai mult sau mai puțin lungi poate fi și altfel. Asta se va întîmpla doar în măsura în care cultura română va evolua și va alimenta civilizația cu suflul necesar acumulării. În ansamblu însă, neștiința și frustrările ne alimentează nerăbdarea.

Marea eroare în care ne aflăm este aceea de a crede că acumularea socială (în economie, politică, morală) este liniară și predictibilă. Dacă o privire la scara istoriei ne dezvăluie o evoluție cu tendință pozitivă, de acumulare civilizațională, pe termene scurte evoluțiile pot fi contradictorii. Adică nu este obligatoriu ca răul de ieri să se transforme în binele de azi, iar binele de azi să devină mai binele de mîine. Lucrurile sînt infinit mai complicate. Dacă privim în trecut vom înțelege cîte ceva. De asemenea, dacă vom privi la experiențele statelor puternice, iarăși vom înțelege cîte ceva. Observăm că în civilizațiile sofisticate organizarea socială și nivelul de cooperare între oameni sînt complexe. Există deci o legătură directă între baza culturală a unei națiuni și exprimarea sa socială. Una dintre explicațiile care încearcă să facă lumină în determinismul acumulărilor civilizaționale este fundamentată pe ceea ce numim darwinism social, sau evoluționism social, sau evoluționism cultural. Claude Lévi-Strauss este unul dintre filozofii socialului care aduce unele clarificări. Vorbind despre acumulările culturale și de civilizație, arată: „Repetăm că toate acestea nu au ca scop negarea realității unui progres al umanității, ci ne invită să ni-l imaginăm cu mai multă prudență. Dezvoltarea cunoștințelor despre preistorie și a arheologiei are tendința de a etala în spațiu forme de civilizație pe care ni le-am fi imaginat mai degrabă eșalonate în timp. Acest lucru implică două aspecte: mai întîi că «progresul» (dacă acest termen mai este potrivit pentru a desemna o realitate foarte diferită de aceea căreia i-a fost aplicat inițial) nu este nici necesar, nici continuu; el apare prin salturi și ricoșeuri sau prin mutații, cum ar spune biologii. Aceste salturi și ricoșeuri nu înseamnă o deplasare continuă în aceeași direcție; ele sînt precum mișcările calului în jocul de șah, care poate înainta, dar numai cu salturi în direcții diferite. Omenirea în progres nu seamănă deloc cu o persoană urcînd pe o scară, adăugînd cu fiecare mișcare a sa o nouă treaptă la cele deja cucerite; ea evocă mai degrabă un jucător ale cărui șanse sînt jucate cu mai multe zaruri și care, de fiecare dată cînd le aruncă, le poate vedea împrăștiindu-se pe masă, dînd tot atîtea calcule posibile. Ceea ce cîștigă la o aruncare poate oricînd să piardă la următoarea, căci numai foarte rar istoria este cumulativă, adică rareori rezultatele se pot aduna pentru a da o combinație favorabilă“ (Rasă și istorie, Editura Fides, Iași, 2001, p. 36).

În sinteză, putem arăta că progresul umanității, în ansamblu, este unul clar și vizibil. Însă nu este nici necesar și nici continuu. Cînd se manifestă, progresul nu este unul liniar, ci dimpotrivă, evoluțiile sociale seamănă foarte mult cu cele din biologie, adică au la bază saltul și mutația, în interiorul unei ciclicități. Ce a fost Grecia în istorie și ce mai înseamnă azi Grecia? Să mai vorbim și despre Roma Antică în comparație cu Italia de azi? Fără a fi liniară, cu asta sîntem cu toții de acord, dezvoltarea socială are propriile sale legi, în acord cu legile universale care guvernează universul fizic și biologic în care trăim cu toții. Marea noastră provocare este să cunoaștem aceste legi și să ne conformăm acțiunii lor. Știm că evoluționismul social are un fundament cultural. Oamenii sînt ființe mult mai complexe decît plantele și animalele, ei caută să înțeleagă universul în care trăiesc și să-l modeleze. România se supune acestor reguli. Evoluțiile sociale sînt determinate de oameni și de către modul în care ei cooperează. Se formează în adîncul sistemelor sociale tendințe date de către o masă critică de păreri, convingeri și percepții. De exemplu, acum pare că sîntem din nou într-o epocă a gardurilor, a izolaționismului și a patriotismului găunos. Ne luptăm cu această tendință și putem s-o influențăm. Numai că lupta trebuie dusă cu calm și chiar cu sentimentul că un mic război pierdut nu înseamnă să ne descurajăm. Civilizația pare că se așază pentru o bucată de vreme într-un loc, după care, după reguli numai de ea știute, se mută în altă parte. Fenomenele sociale, tocmai pentru că sînt rezultatul interacțiunii umane, al cooperării sociale, sînt subiective și caracterizate de discontinuitate. În cercetarea fenomenului social, experimentul este imposibil. Fenomenul social nu este predictibil. (Vezi Nassim Nicholas Taleb, Lebăda neagră, impactul foarte puțin probabilului, Editura Curtea Veche, București, 2010.)

România nu face excepție de la regula de evoluție socială enunțată de către savantul citat. Putem spune că, temporar, mergem cu spatele la viitor și cu fața la trecut. Din această cauză, pașii ne sînt nesiguri. Este o poziționare nefirească, dar obiectivă dacă vom lua în calcul întunericul comunist din care venim. Dorim să devenim mari peste noapte, dar uităm cît de mici am fost în trecutul apropiat. Ideea că cineva, un lider mesianic, ne va aduce cu fața spre viitor este una eronată. Doar acumularea de ordin cultural și maturizarea noastră pot produce mișcări favorabile în zona civilizației. De aceea este nevoie de bani mulți și de un efort cultural enorm. Din păcate, și aici sîntem într-un ușor impas dacă vom ține cont că însăși o bună parte din elita culturală nu mai crede și nu mai servește valorile perene care au construit civilizația modernă. Cît de departe se poate merge cu degradarea despre care vorbeam la început? În economie există o lege care spune că bogăția și sărăcia sînt infinite. Tot așa este și în acest caz. Se poate ajunge oricît de jos. România a mai avut, timp de un deceniu, un om nebun ca prim-ministru. Este vorba despre Dimitrie Alexandru Sturza, despre care se spune că plîngea și lătra în ședințele de guvern.

Ce putem face? Nu trebuie „să ne supărăm pe sat“ și nici să devenim negativiști pe motiv că țara nu ne ascultă și nu merge acolo unde vrem noi și cu viteza pe care am dori-o noi. Nerăbdarea nu ajută la nimic. Să ne facem pur și simplu datoria și să vorbim. Să explicăm cu calm, să ne facem ascultați și efectele se vor vedea, chiar dacă nu în timpii pe care ni i-am dori. Avem avantajul că ceea ce vorbim și scriem rămîne și servește și celor din viitor. Acumularea de tip social nu numai că este neliniară și ciclică, dar mai are și dezavantajul că se produce în termeni cronologici foarte largi, pe mai multe generații. Generația Revoluției Române din decembrie 1989, cu toate minusurile pe care le vedem, nu a fost indiferentă față de idealul de modernizare a României. Poate că nu mai reușim să-i vedem, dar s-au făcut pași importanți. Chiar dacă avem tendința de a considera că s-a pierdut mult, s-a și avansat mult. Pariul cu istoria nu-l cîștigăm în cîțiva ani. Sîntem obligați să pregătim următoarea mișcare a calului pe tabla de șah și s-o impunem ca fiind favorabilă, în acord cu tendința de ansamblu a civilizației de a merge înainte, de a ne încadra în acel „progres al umanității“ despre care vorbește Lévi Strauss. 

Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Capitalismul – O dezbatere despre construcția socială occidentală, Editura Institutul European, 2016.

Foto: wikimedia