Un timp bun pentru a naște

Întîmplarea cu indemnizația de peste 35.000 de euro primită de un părinte pentru creșterea copilului său mi-a amintit de o scenă din piesa A treia țeapă a lui Marin Sorescu (Teatrul Național ,,Marin Sorescu” din Craiova, 1987-1988, regia Mircea Cornișteanu). Despre ce este vorba? În plină desfășurare a intrigii își face apariția pe scenă un personaj atemporal, ce duce în spate toată istoria noastră. Întrebat ce caută acolo, în acel moment, personajul nostru răspunde că l-a trimis nevasta  să caute un timp bun pentru ca ea să poată naște. Superba metaforă era întregită de răspunsul care venea imediat și care îl îndemna să meargă mai departe în timp. Sala prelua mereu mesajul ca fiind unul care se referea la Epoca Ceaușescu și izbucnea  în aplauze. Vremurile lui Vlad Țepeș nu erau bune pentru născut, după cum și vremurile lui Ceaușescu nu erau bune pentru așa ceva. Dar vremurile noastre? Evident că nu sînt bune pentru născut. Numai că sînt cele mai bune de care dispunem și  trebuie să facem ceva pentru a îndrepta situația demografică, din ce în ce mai degradată, în care ne aflăm.

Vorbind despre importanța problemei demografice, Constantin C. Giurescu și Dinu C. Giurescu arată: ,,Înainte de cucerirea lui Traian, ca și în vremea lui Burebista, a lui Dromihetes și a sciților, dacii au fost un popor foarte numeros. Aceasta este una din cauzele – am zice chiar cauza principală – care explică continuitatea lor în ținutul central carpato-danubian și expansiunea lor pe o arie atît de întinsă în jurul acestui ținut” (Istoria Românilor, Editura Albatros, p. 68). Este clar că demografia face istoria, dar, am spune noi, demografia face și economia. De ce demografia face economia? Simplu, pentru că fără populație nu avem economie și nici societate. Omul este măsura tuturor lucrurilor, spunea filosoful. Cu oamenii începe ceva (economie, societate, istorie, cultură) și tot cu oamenii se sfîrșește acel ceva. Faptul că România se depopulează este cea mai mare problemă a noastră, din acest moment. Populația înseamnă putere, continuitate, dar și șansa în plus de a face economie, de a construi o lume. Cu cît este mai redusă populațional cu atît o națiune este mai vulnerabilă în fața timpurilor.

Cu adevărat fericit, un individ nu poate fi decît la el acasă, în țara sa, în mediul de cultură și de civilizație căruia aparține. Numărul mare de emigranți pe care i-a dat România spune multe despre catastrofa economică și societală ce s-a desfășurat aici în vremea comunismului și imediat după comunism. Depopularea este un fenomen profund negativ, un efect pervers al deschiderii și democratizării țării. Oamenii merg de la periferie spre centru în mod natural, în căutarea unei vieți mai bune. Nu pot fi condamnați pentru asta, ci pur și simplu autoritățile  trebuie să constate fenomenul și să ia măsurile ce se impun. Depopularea țării este poate cel mai grav fenomen social cu care ne confruntăm, mult mai periculos decît, să zicem, dezindustrializarea. În acest moment nevoia de forță de muncă se simte pe toate palierele și segmentele pieței forței de muncă, de la simplul muncitor zilier, care a devenit unul dintre cei mai aroganți și pretențioși participanți la piața muncii (Îi spun ,,aroganță” dacă mă gîndesc la detașarea cu care își tratează posibilul angajator, detașare susținută chiar cu ziceri tipic românești de genul ,,decît să muncesc pe degeaba mai stau pe degeaba”. De fapt este vorba despre o apatie și degradare întreținute de ajutoarele sociale acordate la întîmplare.) și pînă la meserii și profesii mult mai pretențioase cum este cea  de medic, de exemplu.

Ideea sau speranța că acești oameni vor reveni acasă, dînd naștere unui fenomen imigraționist, de revenire populațională,  este una greșită. Nu vor mai reveni acasă într-un procent relevant pentru simplul motiv că pentru ei ,,acasă” înseamnă deja altceva. Chiar dacă există, nostalgiile după țara natală nu-i pot întoarce din drum. Se despart familii, oamenii se recăsătoresc, iar prezentul și viitorul lor începe să țină în întregime de țara de adopție. Pentru o contrabalansare semnificativă și rapidă a acestui fenomen, România ar trebui să-și îmbunătățească condițiile economice și de atmosferă de viață într-un termen scurt. Ori așa ceva nu putem gîndi ca fiind posibil. Dimpotrivă, dacă ecartul de ordin economic, cantitativ, dă semne că se poate micșora, cel de ordin calitativ, de calitate a vieții, dă semne de degradare continuă. Fenomenul migrației, cel pe care îl trăim în perioada de după Revoluție și mai intens după anul 2007, nu este unul reversibil pe parcursul acestei generații. Pentru mulți dintre acești oameni, chiar dacă nostalgici după trecutul copilăriei și adolescenței, România este un spațiu toxic, stăpînit de securitate, în toate formele sale de rezistență și continuitate, un spațiu al baronilor și îmbogățiților peste noapte care sfidează pe toată lumea și care-și bat joc de toată lumea, un spațiu al conflictelor nesfîrșite în familie și societate, bulversant și lipsit de valori, în care este imposibilă construirea unei vieți și a unei cariere. Ei nu doresc să se mai întoarcă în România definitiv. Acești oameni nu au plecat de drag, din spirit de aventură, ci au făcut acest gest din disperare și din protest. În inima imigrantului român se află o combinație de trăiri contradictorii atunci cînd este vorba despre țară. Acolo se află și o doză de supărare pe țară și chiar de încrîncenare. Pe de altă parte, tendințele de scădere a populației nu pot duce spre extincție națională.  Aceasta este o interpretare eronată a unor serii statistice de timp și a fenomenului emigrării în sine. La un moment dat fenomenul va dispărea de la sine. Atunci cînd România va oferii condiții de trai și confort social comparabile cu marii săi vecini europeni. Numai că nu trebuie să așteptăm pînă atunci, pentru că distanța în timp poate fi una mare.  Unul dintre marile pariuri ale viitorului imediat este oprirea și contrabalansarea sa, adică revenirea la o creștere naturală a populației.

Dacă tot discutăm despre o strategie de dezvoltare a României pentru următoarea perioadă, vă propun să începem cu începutul, adică să luăm măsuri pentru repopularea țării. Reconstrucția populațională este chiar mai importantă decît construcția de drumuri, aeroporturi și chiar decît orice altceva. Se întîmplă așa pentru că omul este valoarea supremă, de neînlocuit. În același timp această reconstrucție este și mai scumpă decît toate cele amintite la un loc. Dificultatea sa cea mai mare este durata în timp. O nouă generație de români se naște o dată la 20-30 de ani cu costuri uriașe de creștere, educație, sănătate sau integrare pe piața muncii. Nimic nu are sens în afara oamenilor și este cea mai  mare iluzie și prostie să vorbești despre creștere economică, prosperitate sau nivel de trai în timp ce țara pierde sute de mii de locuitori anual. Este ca și cum ai avea o casă frumoasă, proaspăt zugrăvită și renovată dar care este nelocuită. Casele nelocuite dezvoltă angoase și superstiții, ca și oamenii, au aerul dezolant și definitiv al părăsirii.

Este nevoie de o politică națională de repopulare a României care să se bazeze pe doi piloni principali: încurajarea natalității dar și gestionarea corectă a unei imigrații. Vom începe cu problema unei posibile imigrații. Din păcate, politica autorităților noastre a venit în sprijinul rasismului și xenofobiei românești-populare, conform cărora lumea arabă se identifică cu terorismul și oricum străinii nu sînt bine-veniți la noi. Nu am evoluat foarte mult față de imaginea de acum un secol, bine redată de filmul Aferim, în care un popă ortodox de secolul XIX crede că ,,țiganii e oameni, jidanii nu, animale!!!”. Este păcat că o țară depopulată, cu probleme enorme pe piața forței de muncă, refuză cotele de imigranți. Alții, adică alte state, preiau din mers și fac eforturi uriașe de integrare culturală și pe piața muncii a milioane de oameni de diferite vîrste și calificări. Ideea noastră, comună la nivel de percepție publică,  că ei fac asta de proști și noi refuzăm imigranții de deștepți ce sîntem este una falsă și eronată. Ei știu exact ce fac. Au nevoie de acești oameni. Și noi avem nevoie de oameni. Strategiile de integrare la care vă gîndiți pot fi multe și diverse. În lume există experiențe și negative și pozitive. Acest subiect este în sine unul extrem de interesant de dezbătut.

Viteza cu care ne părăsim țara spune totul despre încrederea pe care o avem în viitorul său. Trendul descrescător al populației trebuie de urgență oprit. Vorbeam și de încurajarea natalității, ca măsură. Depopularea trebuie decretată și tratată ca principal obstacol în calea dezvoltării. Sînt de luat măsuri urgente, numai că atunci cînd facem ceva, ca de obicei, ne dăm adevărata măsură a incompetenței și reușim să compromitem însuși obiectivul final. Prin prostie și incompetență am ajuns să încurajăm natalitatea ajungînd să oferim unui părinte care stă acasă pentru creșterea copilului, mai mult de un miliard și jumătate de lei vechi pe lună. Ne putem gîndi că acel copil și acel părinte mănîncă de o sută de ori mai mult decît un copil obișnuit? Sau cheltuielile de întreținere pentru acest copil și acest părinte sînt de o sută de ori mai mari? În ce casă stă acel copil și ce mănîncă? Întrebările sînt retorice, ele doresc doar să pună în evidență infinita prostie a celor care au dat o asemenea normă. Sîntem inadecvați cu sistemele pe care le gestionăm, adică sîntem ,,socialiști” atunci cînd nu trebuie și ,,liberali” iarăși atunci cînd nu trebuie. Tocmai pentru că nu știm ce conducem, nici nu știm cum să conducem. Nu sîntem capabili să vedem în practică, efectele măsurilor pe care le luăm. Din această cauză o ,,plesnim” cumva, cel mai adesea la întîmplare și vedem ,,cu surprindere” cum sistemul respectiv, perturbat de mintea noastră confuză, funcționează mai prost decît înainte. Cineva a dorit aici să respecte profesia și nivelul de venituri al celui care are grijă de un copil, (ca și cum copii pe lumea asta, din punctul de vedere al statului nostru, se împart în copii de oameni săraci și copii de oameni bogați) adică un gen de diferențiere cu substrat liberal, în cazul unei măsuri de ordin social (efortul pentru creșterea unui copil) și a reușit să compromită însăși ideea de sprijin. Adică ceva ce ar trebui să fie firesc, este transformat în ceva monstruos. Așa s-a ajuns ca un procent de numai 0,17% din totalul celor 142.990 beneficiari de indemnizație de creștere a copilului, adică 242 persoane, consumă o treime din totalul bugetului alocat, existînd chiar cuantumuri care ajung la echivalentul a 35.000 de euro („Cea  mai mare indemnizație pentru creșterea copilului, în valoare de 35 000 de euro, a fost suspendată”). Un timp bun pentru născut poate fi acela în care administratorii noștri nu dau asemenea sume pentru părinți ci se îngrijesc de copii, adică le oferă în mod gratuit creșe, grădinițe, școli, spitale, profesori, educatori, săli de sport, săli de spectacole. Asta se poate face doar în cadrul unei strategii unitare și coerente. Și este urgentă nevoie de o strategie de repopulare a României.

Foto: wikimedia commons