Două tururi de scrutin pentru alegerea primarilor
D emonstrațiile de stradă din toamna anului trecut au avut o dimensiune pe care puțini dintre noi am remarcat-o. Este vorba despre o stare de durere determinată de o dublă cauzalitate. Ne-a durut mult că ne‑au murit copiii și prietenii într-un mod atît de stupid, pur și simplu pentru că statul și instituțiile sale sînt blocate în neputință și corupție. În același timp, ne-a durut sentimentul eșecului social pe care îl trăim. Lumea corupției în care trăim nu este lumea pe care ne-o dorim. Din acest motiv, demonstrațiile de solidaritate cu cei morți s-au transformat rapid în demonstrații împotriva politicii și a politicienilor, a tuturor, pentru că răul a fost identificat la nivelul întregii clase politice și al tuturor partidelor actuale. Viața lor nu mai poate fi adusă înapoi și suferința lor și a familiilor lor nu mai poate fi reparată. Vor rămîne ca un simbol al nimicniciei umane, administrative și politice, al indiferenței noastre față de legea care apără viața umană și chiar de viața umană însăși.
D espre durerea provocată de eșecul social discutăm acum, pentru că aici, poate, ar mai fi ceva de reparat. Această durere a fost vizibilă pe tot parcursul manifestațiilor. Pe oameni îi doare nedreptatea, corupția și nepăsarea celor care ar trebui să-i apere. Statul român, un amestec de oligarhie și comunism securistic, se poartă arbitrar cu oamenii pe care are trebui să‑i apere. De fapt, birocrația românească are o mare calitate și un mod de acțiune pervertit. Este foarte aproape de noi și ne urmărește cu atenție atunci cînd trebuie să ne ia ceva și este extrem de departe, inexistentă, atunci cînd trebuie să ne ofere ceva. Nu este bine să fii dator la statul român sau să încalci legea în raport cu acest stat. Reacția este rapidă, ești amendat, pentru orice (amenzile de circulație, de exemplu, sînt un capitol fabulos, al cetățeanului care trebuie urmărit și sancționat din orice și pentru orice) și ești sancționat sau executat pentru orice. La Primăria unde plătesc impozite, de exemplu, dacă întîrzii plata cu cîteva zile, primești acasă o somație și un titlu executoriu. Adică trebuie să știi că la un moment dat, oricînd, „doamna Primărie“ poate să-ți vîndă casa și terenurile, că doar în mintea lor acestea nu sînt ale tale, ci ale lor. Pe de altă parte, nu este bine să cauți statul pentru a-i cere ceva. Drumuri nu avem, școli nu avem, spitale nu avem. Asta dă sentimentul că sîntem pe cale de a eșua, iar durerea provocată de acest eșec s-a văzut permanent în piață. Nimeni nu dorește să ne întoarcem la socialism, dar toată lumea crede, și pe bună dreptate, că ceea ce facem nu facem bine. Sentimentul acestui eșec este unul general, chiar dacă în stradă au coborît doar cîteva zeci sau sute de mii de oameni. Cu toții vedem că ceea ce construim social nu este în regulă, iar ideea că trebuie să începem cu o reformă a politicii este una corectă. Lucrurile se opresc, însă, aici. Nimeni nu face mare lucru și blocajul pare a fi total. Toată lumea vorbește și acuză, dar nimeni nu face nimic la modul concret. Politica românească pare a fi un fel de cameră obscură, în interiorul căreia nu știm ce se întîmplă, vedem doar rezultatele, catastrofale, din păcate.
Ce este de făcut, totuși? Ideea reformei clasei politice nu este una eronată și ar fi – piața a demonstrat-o – și rezervă umană. Se poate face reformă în politică și în condițiile date, ale unei rezistențe foarte mari din interiorul, dar și din exteriorul politicii. Numai că oameni noi în politică, oameni care să vină cu un aer proaspăt, nu vom putea găsi decît în anumite condiții. Eu cred că reforma clasei politice de la noi nu va putea fi făcută de actualii politicieni. Îi vedem cu toții: dacă în timpul constituirii noului guvern, după evenimentele de la Colectiv, se purtau ca niște mielușei, capabili să cedeze orice, acum au început din nou să ridice glasul și să vorbească despre ilegitimitatea actualului guvern sau despre faptul că tehnocrații nu reprezintă pe nimeni. Tocmai pentru că este un guvern de tehnocrați, actualul guvern poate face primii pași spre dezoligarhizarea lumii românești. În acest an pot fi puse în practică măsuri de profesionalizare a administrației publice, de regionalizare a țării sau de revizuire a legii electorale în sensul alegerii primarilor în două tururi de scrutin. Această din urmă temă face obiectul analizei noastre, tocmai pentru că o considerăm a fi importantă în ideea combaterii oligarhizării României. Importantă, dar și urgentă, pentru că nu mai sînt decît cîteva luni pînă la alegerile locale.
Înainte de orice vom spune că măsura alegerii într-un singur tur de scrutin a primarilor a fost votată, reconfirmată ca modalitate de alegere, în mai 2015, în urma unei înțelegeri între cele două mari partide, PSD și PNL. Se întîmpla acest vot cu exact un an înainte de alegerile locale. Asta ar face, doar la prima vedere, imposibilă revizuirea actului normativ, deoarece recomandările organismului european, Comisia Europeană pentru Democrație prin Drept, sînt acelea ca în acest interval, un an înaintea alegerilor, statele să nu opereze modificări ale cadrului legislativ ce privește alegerile. Marea majoritate a comentatorilor, oameni politici și nu numai, în mod răuvoitor sau nu, au luat recomandarea drept obligație. Așa se face că opinia publică știe acum că modalitatea de alegere a primarilor nu mai poate fi schimbată. Însă adevărul este că acest cadru al alegerilor poate fi modificat dacă modificările respective sînt impuse de lărgirea și nu de limitarea drepturilor electorale. Ideea de fond este aceea de a veni cu aceste modificări în sprijinul și nu împotriva democrației (pentru o excelentă demonstrație, vezi Liviu Avram, „Să stîrpim minciuna politrucilor: legea alegerii primarilor încă poate fi schimbată“,www.adevărul.ro, 2.12.2015, sau Cerasel Cuteanu, „Alegeri cu două tururi de scrutin sau alegeri într-un singur tur. La ce ar duce o schimbare a legislației în vigoare?“, www.adevărul.ro). Or, acțiunea Guvernului Cioloș pentru această modificare, fie prin ordonanță de urgență, fie prin asumarea răspunderii Guvernului, ar fi legitimă și în interesul electoratului și al democrației din țara noastră. Două ar fi printre motivele importante: un răspuns pozitiv dat la așteptările manifestanților din toamna lui 2015, în sensul opririi oligarhizării societății românești, și asigurarea unei legitimități crescute a celui ales.
Sîntem cu toții de acord că manifestațiile din toamna anului 2015 nu au urmărit o simplă schimbare de guvern, ci o modificare de esență, de fond, a modului de a face politică în România. Sînt două modalități prin care un om decis să schimbe ceva în modul de a face politică poate acționa. Prima este aceea a unei acțiuni din interiorul sistemului, adică de a se înscrie pur și simplu într-un partid politic, de a face carieră și, odată ajuns în vîrf sau în exercitarea unei funcții, să se manifeste „altfel“. A doua modalitate este aceea de a încerca să schimbăm sistemul din afară, atacîndu-l în punctele sale vulnerabile, care țin în primul rînd de prezervarea puterii pe termene foarte lungi și de segmentarea și dispersia acestei puteri. Prima modalitate de acțiune nu are nici o șansă de reușită pentru că un om nou, cu alte idei, intrat acum într-un partid politic, va sfîrși prin a ajunge ca toți ceilalți sau nu va face carieră deloc, indiferent cît de decis, cît de pregătit sau cît de răbdător ar fi. Partidele politice clasice (PSD și PNL) nu au capacitatea de a selecta oameni de valoare pentru politică. Și nu pentru că nu ar fi fost sau nu ar fi asemenea oameni în politică, ci pur și simplu pentru că acolo funcționează alt sistem de criterii. Este vorba despre faptul că organizațiile politice, indiferent de nivel, sînt sufocate de oameni mediocri, hoți sau cu o altă agendă, profund personală, îndepărtată de orice tip de regulă sau criteriu pozitiv, de interes politic, public. Atunci cînd organizația politică respectivă nu este confiscată, formal sau informal, de femei fără caracter, cu o infinită putere de decizie, aceasta se află la îndemîna cîte unui șnapan cu ceafă groasă, burtă mare, unită cu gîtul și cravata roșie, de poliester, pînă la stern. Mai nou, transferul se face către un om tînăr, dar ciudat, cu telefonul la ureche tot timpul, slab, costumat în haine strîmte (uneori chiar scumpe), parfumat excesiv și dubios, și cu pantofi de lac ascuțiți la vîrf. Omul respectiv nu vorbește niciodată nimic, bolborosește ceva cu gîndul tot timpul la bani. Din ce străfunduri întunecate ale nației noastre vin acești oameni, nu mi-am explicat niciodată. Acesta este personajul sinistru care se visează ministru sau șef de stat. De la el așteptăm noi „reforma clasei politice“. Ei nu știu să vorbească, șoptesc cel mai adesea, plescăind buzele unsuros, ca și cum ar gusta dintr-o friptură grasă. Ei cred că totul li se cuvine pentru simplul motiv că au un leu în plus în buzunare. Rîd de noi atunci cînd ne văd că rostim vorbe mari și își văd înainte de socotelile lor. Îi mai deranjează puțin DNA-ul, dar „nu-i nimic, o să treacă și asta“. România și politica românească sînt puternic oligarhizate, iar oamenii care „nu joacă“ așa cum trebuie sînt pur și simplu dați afară sau marginalizați. Statutele partidelor sînt făcute pur și simplu împotriva legilor și a bunului-simț. Pentru a ajunge cineva trebuie să pui bani la bătaie, să vinzi, să cumperi, să tranzacționezi funcții, să faci afaceri murdare pentru recuperarea sumelor „investite“. Invitația liderilor politici către cei din piață de a veni în politică este de un cinism fără margini. Ei știu că asemenea oameni nu au nici o șansă, dar o spun pur și simplu în bătaie de joc.
A doua modalitate de a schimba ceva este aceea de a ataca sistemul din exterior. Două tururi de scrutin în alegerile locale, pentru alegerea primarilor, este o măsură justă, care ar putea slăbi puterea actualilor oligarhi și a sistemelor oligarhice pe care le patronează. Am mai putea spera că un independent sau un partid politic nou, regional sau nu, și-ar putea face loc. Un singur tur de scrutin închide definitiv discuția despre o posibilă reformare a politicii. Se întîmplă așa pentru că primarii actuali au șanse enorme de a-și păstra puterea. În cel mai rău caz, dacă pierde pesedistul, cîștigă liberalul, și invers. În foarte multe localități, nașu’ este pesedist și finu’ liberal. Dacă se supără nașu’, adică actualul primar, atunci poate să-și pună soția la „ai lu’ Tăriceanu“ și pe iubita lui la „ai lu’ Oprea“. În acest fel, rețetă simplă, aplicabilă chiar și în orașele mai mari, alegerile locale sînt încheiate înainte de a începe. Există în lumea românească o uriașă tendință spre servilism și oligarhizare. Această tendință este cu grijă întreținută de „șefi“, dar și de către „slugi“. Așa cum se înțeleg într-o comună, iată că așa s‑au înțeles și la nivel național. Pe acest fond, al unei înțelegeri sinistre, măsura a fost cuprinsă în noile legi electorale, rapid și pe tăcute, cu acordul ambelor partide mari.
S igur, se va spune, și poate pe bună dreptate, că și în cazul unei asemenea măsuri, de vot în două tururi de scrutin la primari, tot primarii în funcție au cele mai mari șanse. Da, poate fi adevărat, numai că trebuie să începem de undeva. Chiar și dacă, să zicem, numai 10% din ei își pierd mandatele în favoarea unor nume noi, în al doilea tur de scrutin, și tot este un început. În același timp, doar prin intermediul unei asemenea modalități de alegere vom putea găsi oameni care au protestat sau alți oameni, mai bine intenționați, în politica noastră. Ideea de acum că toate rudele și toți prietenii șefului lucrează pentru realegerea lui este una păguboasă, cu rezultatele pe care le vedem.
Feţele monedei – o dezbatere despre universalitatea banului,
