Eugeniu Carada, ctitorul Băncii Naţionale a României
Sîntem în luna februarie a anului 1910. Într-un București care trebuie să fi fost mohorît de atîta iarnă, dar și de greutatea apropierii Primului Război Mondial, un cortegiu funerar pășește agale apropiindu-se de Palatul Regal. Erau acolo adunați o mulțime de domni și doamne, reprezentanți ai elitei românești. După demnitatea și reținerea pașilor lor, dar și după bogăția veșmintelor, se pare că cel însoțit trebuie să fi fost un om de vază. În spatele unei ferestre din palat, cineva așteaptă încordat întîlnirea cu acest alai. Este Regele Carol I, întemeietorul de țară. De mai multe ori pe parcursul vieții sale dorise să-l întîlnească pe cel care mergea acum liniștit spre cimitir. Se spune chiar că, într-una dintre dăți, a venit pe nepusă masă la Banca Națională pentru a-l întîlni, numai că, așa cum i s-a întîmplat mereu, cel căutat nu dorea să-l vadă. În fața Palatului Regal cortegiul funerar este oprit și garda regală prezintă onorul cu drapelul României, drapelul de luptă și fanfara. Cel omagiat astfel era nimeni altul decît Eugeniu Carada, dușmanul de o viață al regelui, un republican implicat chiar în organizarea unei lovituri de stat antimonarhice, dar pe care regele ținuse să-l onoreze în acest fel, recunoscîndu-i contribuțiile extraordinare la întemeierea statului român modern. Gestul Majestății Sale Regele Carol I spune multe despre cel care face obiectul acestei rememorări a noastre.
În același timp, cer scuze cititorului meu pentru cît de scorțos și sec este titlul acestor însemnări. Am procedat așa în mod intenționat, din dorința de a spune clar și răspicat despre ce personalitate a teoriei și practicii economice românești vorbim și care este contribuția sa principală la punerea bazelor și la dezvoltarea țării noastre. Da, despre Eugeniu Carada aș dori să discutăm azi, dar și despre timpurile cînd oamenii de afaceri și oamenii politici construiau o țară și o lume – România și lumea românească. Momentul îl considerăm a fi unul prielnic deoarece anul acesta, la 29 noiembrie, se vor împlini 180 de ani de la nașterea sa. Carada face parte din categoria rară a oamenilor foarte importanți, dar ale căror portrete nu se află pe pereții bibliotecilor și nici chiar (din păcate) ai sălilor de curs ale amfiteatrelor facultăților de economie. Se întîmplă așa nu din vina sa, ci din vina noastră. Ar trebui să mărturisim mai des despre acești oameni pentru a înțelege și noi, și tinerii care ne citesc și ne aud cum unii oameni au construit o țară, în contrapondere cu alți oameni care azi o fură și o înjosesc fără ca măcar să clipească. Așa cum alții au părinții lor fondatori, și noi avem părinții noștri fondatori. Recuperarea personalităților, oameni cu vocație de constructori, deschizători de drumuri, este valabilă nu numai pentru economiști, ci și pentru confrații noștri din alte ramuri ale științei și activității umane. Să nu avem rețineri, pentru că mai tinerii noștri concetățeni au nevoie de exemple și de modele ca de aer. Părem a nu ști prea multe despre trecutul nostru, iar ceea ce știm ezităm parcă să spunem studenților noștri. Eugeniu Carada este prea puțin cunoscut, mult mai puțin cunoscut decît ar merita. Se întîmplă asta și pentru că viața sa s-a desfășurat, mai ales în ultima parte, în spatele muncii din BNR, dar și pentru că în epocă a fost îndelung criticat, numele fiindu-i, pe nedrept, asociat cu tot ceea ce este mai rău. Sfîrșitul secolului despre care vorbim a fost o epocă a marilor realizări, dar și o epocă a frămîntărilor. Polemicile dintre liberali și conservatori nu mai conteneau, iar Carada s-a aflat adesea în mijlocul lor. Marele nostru poet Mihai Eminescu s-a distins prin criticile acerbe la adresa sa, dar și a altor fruntași liberali. Aceste critici pot fi justificate de poziția sa în analiză, de sorginte conservatoare, dar și de faptul că nu înțelegea prea bine marile provocări economice și sociale ale vremii. (Pentru o sinteză a textelor marelui nostru poet, vezi George Virgil Stoenescu, „La început a fost Carada“, în lucrarea Banca Națională a României, 1880-1995, Editura Enciclopedică, București, 1995, pp. 56-60.) Asemenea oameni, care au trecut peste fond, impunînd forma, așa cum erau criticați de conservatori, în special de Titu Maiorescu, șeful necontestat de la Junimea, au simțit mai bine timpurile și istoria le-a dat dreptate. A fost un moment bun pentru România, acesta al celei de-a doua părți a secolului al XIX-lea, și el trebuia valorificat. Sigur că viteza de modernizare și de înnoire politică și economică am putea spune că a fost cam mare, numai că timpurile bune vin și trec. Se întîmplă așa în viața oamenilor, dar și în viața națiunilor.
Însă pentru a înțelege mai bine despre ce personalitate excepțională vorbim trebuie să descriem în cîteva cuvinte epoca, adică timpurile sale. Secolul al XIX lea a fost cu adevărat un secol de grație, secolul adevăratului excepționalism pentru istoria noastră. Dacă, la începutul secolului, România nu exista, cele două Principate Dunărene, așa cum li se spunea, aflîndu-se în plin Ev Mediu, sub dominație otomană, la sfîrșitul perioadei aveam o țară, România, cu o Constituție foarte modernă, Constituția de la 1866, un regat independent ce-și cîștigase independența pe cîmpul de luptă. Legat de această Constituție și de rolul lui Eugeniu Carada în elaborarea sa, Ion Luca Caragiale spunea: „Strălucită rămîne în istoria noastră noaptea în care Domnul Eugeniu Carada, cel dintîi, a tradus pentru națiunea română Constituția belgiană“ (vezi Mugur Isărescu, coord., Surica Rosentuler, Sabina Marițiu, Viața și opera lui Eugeniu Carada, BNR, Restitutio, nr. 3/februarie, 2003, p. 11). Țara avea o bancă națională, avea o monedă (leul, în urma legii de la 1866) și avea un învățămînt universitar propriu centrat pe universitățile din Iași și București. Aceasta a fost epoca în care totul era de construit și în care aproape totul s-a construit. În România apărea un sistem național de învățămînt, iar Spiru Haret ducea la îndeplinire proiectul de iluminare prin carte și învățătură. Carol I a dus mai departe opera începută de Alexandru Ioan Cuza, lăsîndu-ne la moartea sa, în anul 1914, o țară și o lume. Eugeniu Carada s-a zbătut și s-a bătut în această epocă, fiind unul dintre reprezentanții de seamă ai curentului liberal de gîndire politică și economică românească, și apoi ai Partidului Național Liberal, după înființarea sa la 24 mai 1875. O mare prietenie a existat între el și Ion C. Brătianu, primul președinte al PNL. După moartea celui din urmă, în anul 1891, la 16 mai, Eugeniu Carada l-a sprijinit la succesiune pe fiul acestuia, Ion. I.C. Brătianu (sau Ionel Brătianu, așa cum l a reținut istoria), viitoare mare personalitate politică, prim-ministru în mai multe guverne, de numele căruia se leagă înfăptuirea Marii Uniri din anul 1918. Ce alegere fericită!
În epocă, România (Principatele Dunărene) își declară în mod deschis apartenența la valorile europene. Ne reclamăm sorgintea latină și întoarcem definitiv fața către civilizația europeană. Carada a fost preocupat de dezvoltarea capitalismului românesc și de aplicarea principiilor economiei de piață, într-o lume ce-și căuta cu înfrigurare o nouă direcție. El afirma: „Vom îmbunătăți finanțele noastre, mai cu deosebire îndată ce vom organiza creditul prin bănci agricole și comerciale care să ridice comerțul, industria, agricultura… Fără un comerț, fără o industrie prosperă, un stat nu poate înainta; fără căi de comunicații și instituții de credit, acela nu poate prospera. A constitui dar creditul, a completa sistema noastră de șosele și a chema și ajutorul aburului spre a grăbi transporturile, este mijlocul cel mai bun de a înlesni producția, de a ieftini exportul produselor noastre“ (apud George Virgil Stoenescu, „La început a fost Carada“, în lucrarea Banca Națională a României, 1880-1995, Editura Enciclopedică, București, 1995, p. 63). Iată o lecție pentru ceea ce avem de făcut chiar și astăzi, cu mici posibile completări. Rețeta este simplă: bani, comerț, industrie și agricultură.
În ceea ce privește contribuția lui Eugeniu Carada la construcția Băncii Naționale a României, St. Antim arată: „El a pus Banca Națională în slujba unei noi și mai bune ordini sociale și a făcut din ea pîrghia de ridicare, instrumentul de progres al acestei țări. Iar alături de Ion C. Brătianu, el nu a avut simplul rol de inspirator ocult și fără răspundere, ci a conlucrat cu el deschis la schimbarea vechilor stări de la noi și datorită acestei conlucrări, cele două Principate medievale și sărace au putut fi transformate într-un regat unitar și tare, așezat pe baze capitaliste agrare, într-o vreme cînd Apusul pretindea de la noi numai grîne“ (apud op. cit., p. 68). Contribuția sa la înființarea BNR se situează pe diferite planuri. Nu doar că a militat pentru înființarea ei, dar a construit și supervizat planurile arhitecturale ale clădirii, a condus procesul de lansare în economie a monedei naționale și apoi a condus pur și simplu banca centrală, din umbră, pînă la moartea sa în anul 1910. În cei șase ani în care clădirea BNR a fost construită, Carada a stat aproape de proiectanți și constructori. Ca urmare a înființării BNR, evoluțiile în activitatea financiară a regatului au fost spectaculoase, fiind întrecute, poate, doar de cele politice. Nici nu se putea altfel. Noul capitalism românesc își cerea drepturile. Odată cu moneda națională și cu Banca Națională a României, țara își cîștigă doi piloni importanți ai devenirii sale. De subliniat este faptul că „leul“ apare în piața financiară și în economia țării chiar înainte ca independența națională să fie cîștigată pe cîmpul de luptă. Noua monedă, simbol al independenței naționale, anunța efortul ulterior, material și uman, din timpul Războiului de Independență.
Ca recunoaștere a activității sale, la zece ani de la moarte, autoritățile timpului dezvelesc, în anul 1924, un monument. Statuia a fost așezată în colțul palatului vechi al BNR. Din păcate, aceasta dispare în primii ani de dictatură comunistă, dar, din fericire, va fi refăcută și reinaugurată în anul 2013, prin contribuția directă, organizatorică și financiară a Băncii Naționale a României. Monumentul, aflat în vecinătatea instituției amintite, poate fi admirat azi în toată splendoarea sa. Ori de cîte ori pașii vă poartă prin acele locuri vă invit s-o faceți. Să ne oprim în fața statuii sale și să ne amintim cu drag și cu speranță de Eugeniu Carada, de epoca sa, o epocă a părinților fondatori ai României, timpul excepționalismului românesc. Pentru a încheia însemnările noastre vom apela la cuvintele scrise de prof. George Virgil Stoenescu: „Peste cearcănul insomniilor sale istorice, tînjind după o clasă de mijloc a spiritului, rămîne să ardă deviza lui de carbonar, de zidar liber al timpurilor noi pentru binele obștesc: «Pentru o Românie liberă, oricînd, oricum, cu oricine contra oricui»“.
Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Feţele monedei – o dezbatere despre universalitatea banului, Editura Institutul European, 2015.
Foto: wikimedia commons
