Despre modernizare prin acordul adînc cu noi înşine
Nu se discută cît ar trebui despre proiectul de țară inițiat de către Președinția României. Se întîmplă asta și pentru că politicienii noștri ne țin într-o tensiune a prezentului pe care n-o merităm, dar și pentru că nici noi nu ne luăm timpul și distanța necesare pentru a discuta despre ceea ce merită cu adevărat să discutăm. Eu cred că nu problemele de ordin economic trebuie să fie esența acestui proiect de țară, ci cele de ordin cultural. Întrebarea este cum trebuie să procedăm pentru ca în următorii treizeci de ani să devenim o cultură majoră (în sensul oferit de Lucian Blaga acestui concept). Să ne definitivăm, cu alte cuvinte, întîlnirea cu istoria începută la mijlocul secolului al XIX-lea.
Ceea ce îndeobște numim capitalism nu se poate realiza decît în anumite condiții. Cele mai importante sînt cele de ordin cultural. În domeniul social, cultura este asemenea solului pentru agricultori. Pe un fond cultural se poate altoi un gen de construcție socială, iar pe un alt fond se poate construi altceva. Credința mea este că România e mult diferită de statele capitaliste dezvoltate ale lumii și, din această cauză, pe fondul cultural românesc nu se poate construi o lume capitalistă în sensul clasic al cuvîntului. Dincolo de asta putem discuta totuși despre proprietate, despre rațiune, despre reguli și echitate socială? Evident că da. Este un minimum de la care trebuie să plecăm în orice judecată. În ce măsură creștinismul ortodox, sufletul culturii noastre, poate dezvolta o societate capitalistă, iată o întrebare fundamentală (recomandăm lucrarea lui Ștefan Colbu, Creștinism ortodox și politică, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași, 2013). De modul în care vom răspunde la această întrebare depinde înțelegerea vitezei, dar și a problemelor pe care le întîmpinăm, de la corupție (mult mai mult înrădăcinată decît pot să-și imagineze necunoscătorii românismului) pînă la stagnare economică și proastă gestiune a resurselor. În lipsa unui proiect conştient și asumat sîntem pe cale să procedăm la instalarea unui construcții sociale depărtate de sufletul neamului nostru. În orice condiții, capitalismul de imitație din România nu este și nu poate fi unul de succes. Efectele sale sînt cu atît mai intense cu cît s-a așezat pe un fond de distrugere economică și de comunism sălbatic de dinainte de Revoluție. Revenind la dezbaterea despre cultură și construcție socială, poate că ar trebui să observăm că îndărătnicia unor oameni și pașii înapoi pe care îi fac încontinuu nu sînt decît un mod de a semnaliza că drumul pe care am plecat nu este cel bun și că, poate, tendința spre imitație nu ne aduce decît rău. În ultimele decenii, România a fost trasă în mod violent de ambele mîini în același timp. Poate că noi am tras-o de mîna dreaptă încercînd s-o aducem cu forța spre Occident și valorile libertății, iar ceilalți au tras-o violent de mîna stîngă încercînd s-o păstreze în valorile tradiționale ale ortodoxismului răsăritean, izolaționist și închistat. Aici este dezbaterea. România a fost bruscată (îmbrîncită, cum frumos se exprimă Noica în „Ce e etern și ce e istoric în cultura românească“, în Pagini despre sufletul românesc, Editura Humanitas, București, 1992, p. 33) din toate părțile, fiecare crezînd că are dreptate și că numai așa poate face un bine țării sale. Aceste gînduri mi-au venit în minte într-una din serile în care îl urmăream pe Dan Puric la televizor. Mă întrebam de ce acest om se află la o distanță atît de mare de proiectul meu de lume românească și mai ales care este determinarea sa, ce îl mînă în această bătălie de pe pozițiile acestui amestec tradiționalist-ortodox-românesc? Această bătălie și această bruscare nu se produc de ieri, de azi, ci dintotdeauna. Au existat, încă din Evul Mediu, prinți și domnitori atașați de valorile și lumea occidentală, după cum au existat conducători atașați de Bizanț și apoi de Rusia ortodoxă, autoproclamată ca fiind Noul Bizanț. Evident că atunci cînd ne vom potoli cu violența și unii, și alții, țara noastră își va găsi un drum propriu, aparte, bazat pe esența sa culturală. Este iluzia noastră, a celor care am tras de mîna dreaptă, să considerăm că România poate fi o țară neoprotestantă, comercială și deschisă, după cum este și iluzia celor care au tras-o de mîna stîngă să creadă că România poate fi calmă și prosperă în afara valorilor fundamentale ce animă lumea occidentală. Creștinismul ortodox, răsăritean, este o religie mai contemplativă, apropiată din acest punct de vedere de religiile orientale. Bizanțul, pe care îl moștenim cultural, a fost o sinteză teribilă între moștenirea romană, Orient și Occident. Avem din toate cîte ceva și nu sîntem vinovați de asta. Acesta este spațiul geografic și cultural în care ne-am format.
În drumul nostru, imitația este cel mai mare pericol. A copia legi din Occident sau din Orient nu ne ajută cu nimic pentru că ele nu ne vor fi niciodată aproape și nu ni se vor potrivi niciodată. Cei care vor construi ceva în România viitorului trebuie să poarte în suflet o reprezentare corectă a ceea ce Constantin Rădulescu-Motru numea sufletul neamului românesc. Un proiect de țară, un proiect de viitor de aici trebuie să plece. Iluzia, imensa iluzie, ar fi aceea să creadă cineva că baza culturală a poporului român, esența sa, care îi determină modul de a fi, se poate schimba de la o generație la alta. Acumularea de ordin cultural este un proces complicat și îndelungat. Pentru a fi adecvați cu noi trebuie să ne cunoaștem mai bine și să nu credem că cineva face „operații pe creier“ și schimbă conștiința umană românească peste noapte. Este specific dictatorilor să viseze peste noapte un om nou. Pentru asta au pus în mișcare un uriaș aparat de propagandă timp de zeci de ani. Nu au reușit. Azi, auzim tot felul de oameni pe la televizor și prin media discutînd despre „schimbări la nivelul conștiinței“. Despre ce schimbări la nivelul conștiinței putem vorbi cînd toată lumea știe că un om ieșit din orizontul și din bazele sale culturale este ca un pom fără rădăcini? Cineva este atît de naiv încît să-și imagineze o România fără tradiție și fără valori proprii? Aceasta este, o spun încă o dată, o naivitate. România eternă este o Românie puternică pentru că se află în sufletul fiecăruia dintre noi. Toate popoarele sînt îndărătnice atunci cînd este vorba despre păstrarea propriului pattern, acestea sînt rădăcinile lor, aceasta este viața lor. Popoarele, ca și oamenii, au un suflet al lor.
În același timp, un proiect de țară trebuie să plece de la ideea că, în viitor, România și românii nu vor mai rămîne eternii săteni ai istoriei, așa cum frumos se exprimă Constantin Noica („Ce e etern și ce e istoric în cultura românească“, în Pagini despre sufletul românesc, Editura Humanitas, București, 1992, p. 8). Din acest motiv, educația viitorului trebuie apropiată de crearea unui individualism și a unui raționalism sănătos. Prin educație putem să depășim viziunea statică asupra desfășurării istoriei. Chiar dacă asta nu se întîmplă de pe o zi pe alta, rezultatele vor apărea. Dacă revoluționăm cultura, adică esența, vom revoluționa și formele, adică economia și viața noastră. Pentru aceasta, niciodată banii pentru cultură și învățămînt nu vor fi de ajuns. Învățămîntul nostru trebuie să meargă spre o educație complexă și formarea științei de carte, dar și a caracterului. Coborîrea din eternitate (procesul de ieșire în lume, de contact și vecinătate transformatoare cu celelalte culturi) este un proces pentru noi, românii, de mult pornit, chiar dacă viteza sa este lentă. Constantin Noica ne încurajează: „În fapt, noi mergem către forme istorice. Cînd un neam sau o cultură încep să coboare din eternitate, ele nu mai pot fi oprite nici măcar de convingerea că nu vor putea înfăptui dintr-o dată forme istorice superioare“ („Ce e etern și ce e istoric în cultura românească“, în Pagini despre sufletul românesc, Editura Humanitas, București, 1992, p. 10). Prin eternitate înțelegem, cu ajutorul autorului citat (op. cit., pp. 10-11), acea zădărnicie luată ca mod de a fi, vremea interpretată ca a sta pe loc, fixitate, credința că acțiunea umană este inutilă și nu poate schimba vremurile, elementul static al civilizației române, pasarea efortului de cunoaștere științifică și desăvîrșire morală în plan secund, timpul interpretat ca un concret nemișcat.
Să mai vorbim despre viteză? Nu despre viteză este vorba în primul rînd, ci despre cunoașterea corectă a drumului, dar și a mașinii cu care circuli. Viteza vine atunci cînd cele două condiții sînt îndeplinite. Este vorba despre o reconstrucție românească durabilă și în acord cu acel pattern cultural și nu despre o construcție socială rapidă, dar inadecvată. Viteza este veșnicul motiv de supărare al intelectualului român și nu numai. Cu toții credem că este prea lentă. De fapt, dacă vom privi la scara istoriei vom observa că este, de fapt, destul de mare. Ca în teoria relativității a lui Einstein. Chiar dacă mișcarea este unică, poziția observatorului este determinantă pentru ceea ce el vede. De aceea acolo, la Cotroceni, trebuie chemați și filosofi ai socialului, oameni care știu și cunosc România și poporul român. Ei trebuie să dea cheagul acestui proiect de țară și substanța sa. Dacă vom chema cîțiva cetățeni, chiar împăunați cu multe grade și titluri din astea la modă, care nu știu nimic despre țara lor și despre cultura acestei țări, vom obține din nou un șir de obiective și termene, ca într-un proiect managerial mediocru, de care nimeni, niciodată, nu va ține cont.
Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Capitalismul – O dezbatere despre construcția socială occidentală, Editura Institutul European, 2016.
