Socialismul sau utopia criminală în mod programatic

Este o eroare să judecăm socialismul și fascismul ca pe două sisteme sociale definitiv eșuate. În contextul reașezării relațiilor internaționale și mai ales al crizei economice, tot mai mulți oameni readuc în dezbatere aceste soluții de organizare socială. Se întîmplă asta pentru că încă este valabilă părerea că nu ideologiile sînt de vină pentru ce s-a întîmplat în trecut, ci oamenii care le-au aplicat. Este un fel de reabilitare a extremismului. La baza acestei reabilitări stă o falsă speranță cum că, puse în aplicare cu alți oameni, vor avea alte rezultate. În același timp, crimele sînt aruncate în mod discret în vina celor care le-au făptuit, fiind exonerați cei care mai întîi le-au gîndit. De fapt, fără a avea pretenția că emitem adevărul absolut despre vinovați și vinovății, trebuie să spunem că și cel care gîndește, dar și cel care pune în practică răul sînt vinovați. Uneori chiar ideile au o influență mult mai mare decît imaginația unui biet, dar sinistru torționar de provincie, cum au fost cei din țara noastră. Nu sînt două sisteme eșuate și pentru că oamenii încă nu au evoluat atît de mult încît miturile lor fondatoare, superioritatea de clasă socială (în cazul socialismului) și superioritatea de rasă (în cazul fascismului) să fi dispărut definitiv din conștiințele oamenilor. În realitate, puțini dintre noi știu sau își dau seama că nici rasele umane și nici clasele sociale nu există prin sine și nu sînt niciodată cu adevărat pure și omogene. Lumea este schimb, diversitate și sinteză. Oamenii încă nu-și iubesc libertatea în mod definitiv și încă o mai consideră vinovată de tot felul de neajunsuri ale vieții lor. Mai mult, iată cum, în situații de criză, utopiile își încearcă o nouă strălucire. De aceea este bine să vorbim despre fascism și despre socialism. Este bine să vorbim animați de ideea și de speranța că omul viitorului va deveni mai liber, mai educat și mai puternic și nu va ceda tentației de a repeta greșelile trecutului. Discutăm aici despre socialism aducînd în atenție tocmai ceva ce oamenii au uitat cu ușurință, și anume faptul că această construcție socială a fost criminală în mod programatic și a fost pusă în practică doar cu ajutorul unor criminali.

Recenta condamnare la ani grei de închisoare a unui torționar din anii ’50 ai secolului trecut a reaprins întrebările despre socialism, despre cine sînt acești oameni și care este vina lor. În cele ce vom discuta ne interesează mai puțin aspectele legate de rolul pe care l-au jucat oamenii în ceea ce s-a numit ulterior universul concentraționar românesc și ne vom ocupa de rădăcinile ideologice, de doctrină, ale programului de exterminare care a avut loc în țara noastră, dar și în alte țări, în diferite perioade istorice. Socialismul a fost o construcție socială criminală pentru că așa și-a propus să fie, încă din secolul al XIX-lea, atunci cînd teoreticienii săi îi puneau bazele. Teoreticienii săi, în special Marx și Engels, dar și Lenin, au fost buni critici ai lumii libere, numai că atunci cînd s-a discutat despre soluții de construire a lumii noi, socialiste, indicațiile și proiectele sînt puține și fără consistența necesară. Teoreticienii socialiști nu au dat soluții clare legate de repartiție, de statutul diferit al claselor sociale sau în legătură cu modul în care trebuie „construit“ omul nou, conștiința umană diferită, lipsită de griji, de dorințe. Nu ne-au explicat clar ce operație trebuie să facem pentru a-l scoate din inima noastră pe Dumnezeu și să scoatem din gîndul nostru dorința de a trăi mai bine. În schimb, ne-au explicat clar – și au făcut-o și pentru adepții lor – modul violent, unic, prin care socialismul trebuie să se instaleze și să se impună la conducerea societății. Este vorba despre o perioadă dominată de un mod de acțiune în care, pentru a prelua puterea, totul era permis, chiar și crima cea mai odioasă. În contextul reeducării, pe care socialiștii și-au propus s-o aplice pentru milioane și milioane de oameni, erau înscrise închisoarea cea mai dură, schingiuirea, foamea, dezumanizarea. Așa cum era firesc, la noi totul a fost accentuat de către primitivismul tipic românesc. Oamenilor închiși li s-a luat nu numai viața, ci mai întîi demnitatea. Atrocitățile comise în închisori de către regimul nou instalat au depășit orice imaginație. Ca și fratele său geamăn care este fascismul, socialismul a ucis cu premeditare. Crima a stat la baza programului său.

Așa cum spuneam, Marx nu a oferit instrumentarul teoretic și practic pentru trecerea la socialism și la edificarea sa. Aceasta a căzut în sarcina continuatorilor săi, cel mai important fiind Lenin, dar a existat în istoria socialismului și Stalin, cu milioanele sale de victime și asasinate. Stalin vorbește despre învățăturile lui Lenin și încearcă, stîngaci, să le interpreteze. În broșura sa Despre bazele leninismului (Editura Partidului Muncitoresc Român, București, 1952), el abordează, într-un capitol aparte, problematica trecerii de la capitalism la socialism și a dictaturii proletariatului. Este un fel de cărticică de cîteva zeci de pagini, pe care în mod normal nimeni niciodată nu o citește și nimeni niciodată nu o cere bibliotecarului. În documentarea mea despre socialism, ca parte a unei cercetări mai largi, am deschis zeci de asemenea lucrări. De fiecare dată am avut sentimentul că sînt singurul lor cititor, după zeci și zeci de ani de la publicare. Sînt pline de praf și, mai ales, au paginile lipite sau netăiate corect din cauza condițiilor tehnice de tipărire ale vremii. Pur și simplu la noi, după zeci de ani de comunism chinuit, nimeni nu a avut cu­­­rio­zitatea să deschidă o asemenea broșură. Asta spune multe despre seriozitatea aderenței la această construcție socială. Tot așa s-a întîmplat și cu Despre bazele leninismului, a lui Stalin. Dacă cineva ar fi deschis-o ar fi avut, ca și mine, revelația unui veritabil anunț și a unui program al crimei. Te surprinde determinarea și violența cu care socialiștii și comuniștii și-au propus să acționeze în practică și chiar au acționat. În chiar începutul capitolului despre dictatura proletariatului reținem, cu ajutorul lui Stalin, că această temă poate fi împărțită în trei probleme fundamentale, și anume: „1) Dictatura proletariatului ca instrument al revoluției proletare; 2) Dictatura proletariatului ca dominație a proletariatului asupra burgheziei; 3) Puterea Sovietică, ca formă de stat a dictaturii proletariatului“ (I.V. Stalin, Despre bazele leninismului, Editura Partidului Muncitoresc Român, București, 1952, p. 47). Dictatura proletariatului este epoca de trecere de la capitalism la socialism și presupune, așa cum vom vedea, un set special de măsuri, astfel încît burghezia „cea rea“ să nu mai poată reveni la conducerea statului (Stalin îl citează chiar pe Lenin, care arată: „Trecerea de la capitalism la comunism cuprinde o întreagă epocă istorică. A­tî­ta timp cît această epocă nu s-a terminat, exploatatorii nutresc în mod inevitabil speranța restaurării, iar această speranță se transformă în încercări de restaurare. Și după prima înfrîngere serioasă, exploatatorii răsturnați – care nu se așteptau la această răsturnare, nu credeau că ar putea fi răsturnați, nu admiteau această idee – se aruncă în luptă cu o energie înzecită, cu o patimă turbată, cu o ură însutită, pentru recîștigarea «raiului» care le-a fost luat; pentru familiile lor care trăiau atît de bine și care acum sînt condamnate la ruină și mizerie (sau la muncă «simplă»…) de către «prostimea mîrșavă». Iar exploatatorii capitaliști sînt urmați de marea masă a micii burghezii, ale cărei șovăieli și oscilații au fost dovedite de zeci de ani de experiență istorică în toate țările, și care astăzi urmează proletariatul, mîine se sperie de greutățile revoluției, se lasă cuprinsă de panică după prima înfrîngere sau semiînfrîngere a muncitorilor, cade într-o stare de nervozitate, se zbate, scîncește, fuge dintr-o tabără în alta“ (op. cit., p. 49). Tonul belicos al lui Lenin va fi accentuat de către continuatorii săi, în special de către Stalin: „Dictatura proletariatului este instrumentul revoluției proletare, organul ei, punctul ei de sprijin cel mai important, chemat la viață, în primul rînd, pentru a zdrobi împotrivirea exploatatorilor răsturnați și pentru a consolida cuceririle revoluției; în al doilea rînd, pentru a duce pînă la capăt revoluția proletară, pentru a duce revoluția pînă la izbînda deplină a socialismului“ (op. cit., pp. 47-48).

Puține ideologii au propus crima pe față și în mod programatic. Socialismul a fost una dintre ele, și ceea ce este și mai rău e că s-a ținut de cuvînt. Trecerea de la capitalism la socialism trebuia făcută cu orice preț. Puterea este scopul declarat al socialiștilor, iar pentru păstrarea sa trebuie îndeplinite următoarele sarcini: „1) Zdrobirea împotrivirii moșierilor și capitaliștilor răsturnați și expropriați de revoluție, lichidarea oricăror încercări ale acestora de a restabili puterea capitalului; 2) Organizarea operei de construire în spiritul strîngerii tuturor oamenilor muncii în jurul proletariatului și îndrumarea acestei munci cu scopul de a pregăti lichidarea, desființarea claselor; 3) Înarmarea revoluției, organizarea armatei revoluției, pentru lupta împotriva dușmanilor din afară, pentru lupta împotriva imperialismului“. Destinul so­cialismului este acela al luptelor în interior, dar și în exterior. Dictatura proletariatului este un război al muncitorilor împotriva „exploatatorilor“. Clasicii so­cialismului își propun din start „reeducarea“ unor mase mari de oameni, astfel încît rezultatul să fie existența în societate a „omului nou“. Alte caracteristici ale dictaturii proletariatului, așa cum sînt văzute de Lenin și Stalin, sînt următoarele (op. cit., pp. 51 55): trecerea de la capitalism la comunism nu se poate face în cîțiva ani; dictatura proletariatului este o dominație a muncitorilor asupra burgheziei; statul este un instrument și o „mașină“ în mîinile clase muncitoare în lupta sa cu burghezia; această dominație asupra burgheziei nu poate fi și nici nu este limitată de lege; această perioadă nu poate avea caracterul unei democrații, sub dictatura proletariatului avem de-a face cu o „democrație proletară“; dictatura proletariatului „nu poate lua naștere ca rezultat al dezvoltării pașnice a societății burgheze și a democrației burgheze; ea poate lua naștere numai în urma sfărîmării mașinii de stat burgheze, armatei burgheze, aparatului birocratic burghez, poliției burgheze“. Nimeni nu iartă pe nimeni, iar muncitorii „revoluționari“ sînt în război cu toată lumea. Crima este enunțată și deja programată. Poate că cine citește, azi, aceste cuvinte ale clasicilor marxism-leninismului, relaxat și la o distanță mare în timp, are tendința să nu le creadă și să nu creadă în puterea lor. Numai că adevărul istoric este crud și în același timp greu de suportat. Urmarea acestui program ideologic a fost că au fost uciși în închisori milioane și milioane de oameni, pentru simplul motiv de a fi fost declarați dușmani ai socialismului. România a trăit din plin această experiență istorică, iar în închisorile comuniste de la noi s-au întîmplat fapte de o violență ieșită din comun. Ceea ce s-a întîmplat în închisoarea de la Pitești rămîne ca un fapt greu de imaginat, emblematic pentru primitivismul de care este capabilă specia umană. Socialismul a fost, ca și fascismul, o doctrină care și-a propus să fie criminală și a fost criminală pînă la finalul său.

Dorel Dumitru Chiriţescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Feţele monedei – o dezbatere despre universalitatea banului, Editura Institutul European, 2015.