Voinţa bună, premisă a stării de fericire

Am observat şi eu, alături de mulţi alţi oameni, cum şefa DNA era uşor surprinsă de atitudinea unuia dintre infractorii ce ne conduc, de a lua mită chiar în condiţiile în care nu cu mult timp în urmă respectivul asistase la un flagrant căruia îi căzuse victimă un coleg al său. Evident că un om normal la cap se întreabă cum este posibil aşa ceva şi pînă unde au de gînd să meargă aceşti oameni cu indiferenţa faţă de lege şi faţă de puşcărie. Întrebarea cea mai gravă este legată chiar de inutilitatea, de la un nivel încolo, a demersurilor şi luptei împotriva corupţiei. Dacă nu le mai este teamă de puşcărie – pentru că, iată, nu se opresc –, atunci ce-i de făcut? Este clar că aceşti oameni nu se opresc pentru că sistemul nu-i loveşte încă foarte puternic. Ei sînt lipsiţi de caracter şi sînt gata să dea libertatea şi demnitatea pentru bani. Sînt o specie pentru care regulile bunului-simţ comun nu sînt valabile şi de aceea nu trebuie judecaţi după standarde comune. Pentru oprirea lor, sistemul ar trebui să-i lovească puternic la bani şi la avere, adică la finalităţile tranzacţiilor lor cu lumea în care trăiesc. Dacă le vom lua şi banii, atunci tranzacţia pe care ei ne-o propun nu mai este valabilă. Aici mai sînt multe de făcut, în primul rînd din punct de vedere instituţional.

Tot pentru a înţelege indiferenţa lor faţă de puşcărie trebuie să mai spunem că bogăţia în sine nu are limite. Singurele limite în relaţia cu banul şi cu averea sînt date de caracterul, de voinţa şi educaţia subiectului respectiv. În lipsa acestora, omul poate deveni o fiinţă definitiv rătăcită, pierdută şi pentru el, şi pentru ceilalţi. Caracterul nostru este cheia vieţii noastre. Nu ne propunem să dăm o definiţie a fericirii, este o stare atît de subiectivă, încît pînă şi cei care o măsoară n-o fac decît ca pe o simplă consemnare a unor declaraţii individuale ale oamenilor. Un om este fericit dacă se simte fericit, după propria sa reprezentare. Pe de altă parte, putem discuta despre un set de premise, de condiţii care permit omului să devină fericit sau nefericit. Este clar că atitudinea în faţa bunurilor materiale este o asemenea premisă. Un om nu poate fi fericit în afara trăsăturilor sale distincte, a modului său de a fi profund particular şi distinct în raport cu ceilalţi. Caracterul este ceea ce ne diferenţiază de alţi oameni. Tăria sau slăbiciunea sa sînt cele care ne pun în situaţia de fiinţe împlinite sau de fiinţe în faţa cărora se află ratarea. Caracterul înseamnă construcţia conştiinţei noastre, dar şi viziunea corectă asupra lumii exterioare şi interioare. (Iată ce spune Kant: „Din tot ceea ce este posibil de conceput în această lume, ba în genere şi în afara ei, nimic nu ar putea fi considerat ca bun fără nici o restricţie decît numai o voinţă bună. Intelect, spirit, discernămînt şi cum s-ar mai numi altfel talentele spiritului, sau curaj, hotărîre, stăruinţă în proiecte, ca proprietăţi ale temperamentului, sînt fără îndoială în unele privinţe bune şi de dorit; dar ele pot deveni şi extrem de rele şi dăunătoare, dacă voinţa care are să se folosească de aceste daruri naturale şi a cărei calitate specifică se numeşte de aceea caracter nu e bună. La fel stau lucrurile cu darurile fericirii. Putere, bogăţie, onoare, chiar sănătate şi toată bunăstarea şi mulţumirea cu soarta sa, pe scurt, ceea ce se numeşte fericire, determină îndrăzneală şi prin ea adesea şi trufie, dacă nu există o voinţă bună care să corecteze şi să facă universal conformă scopului influenţa lor asupra simţirii şi prin aceasta şi întregul principiu de a acţiona; fără a aminti că un observator raţional şi imparţial nu poate avea niciodată plăcere văzînd continua prosperitate a unei fiinţe pe care nici o trăsătură a unei voinţe curate şi bune nu o împodobeşte, şi astfel voinţa bună pare să constituie condiţia indispensabilă chiar pentru a fi demn de fericire.“ – Critica raţiunii practice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 11.) Kant consideră caracterul sau voinţa bună drept condiţia fundamentală pentru ca o fiinţă să fie fericită. Prin caracter ne putem detaşa şi putem trăi liniştiţi într-o lume ce pare haotică şi care este lumea libertăţii şi a libertăţilor. Lipsa de caracter ne poate pune în situaţia unor căutări, a unei nelinişti negative şi a unei nevroze care duce la boală psihică sau fizică. A avea caracter înseamnă a fi raţional şi sănătos în reprezentări şi în  modul de a fi. Cumpătarea este o premisă a fericirii, tocmai pentru că îl pune pe om în zona moderaţiei şi a aşteptărilor modeste. În mod evident, lăcomia este o sursă de mari deziluzii şi mare nefericire. Nu întîmplător întemeietorii capitalismului, protestanţii europeni ai secolului al XVI-lea, aveau ca trăsătură distinctă de caracter ascetismul. Reţinerea, moderaţia şi evitarea lăcomiei fac parte şi trebuie să fie impuse în viaţa unui om care se doreşte a fi fericit. Caracter uman înseamnă şi o cuantificare exactă a necesităţilor şi a ceea ce fiecare dintre noi cere societăţii în funcţie de poziţia şi utilitatea sa în lume. Sigur, veţi spune că este dificil ca noi, oamenii, să ne privim dintr-o asemenea perspectivă şi să ne autocenzurăm, numai că eu consider un asemenea exerciţiu ca fiind obligatoriu atunci cînd un subiect social, un individ, îşi propune să caute ceea ce numim fericirea. Ideea că poţi avea mai mult decît oferi şi că poţi înşela sistemul în mijlocul căruia te valorizezi este una eronată. Există un echilibru social universal în jurul căruia cu toţii trăim, iar îndepărtarea de acest echilibru duce la penalizări mai mult sau mai puţin vizibile. Omul cu reprezentări eronate despre importanţa şi poziţia sa este un om nefericit, în permanentă căutare a unui echilibru de care simte că s-a îndepărtat. Banii pot fi izvorul tuturor fericirilor posibile atunci cînd apar ca urmare a unui efort constant şi prin largă recunoaştere economică şi socială, dar pot fi şi sursa tuturor relelor din lume atunci cînd apar ca urmare a devierii de la lege şi nu sînt recunoscuţi de ceilalţi ca fiind meritaţi. Se întîmplă adesea ca un om care a cîştigat peste noapte – la Loto, să zicem – o mare sumă de bani să nu fie un om fericit şi chiar să simtă ca pe o povară în viaţa sa banii respectivi. Aici se trece uşor de la nefericirea produsă de lipsa banilor la nefericirea produsă de apariţia bruscă a banilor şi de imposibila lor gestionare corectă. Apostolul Pavel spunea că dragostea faţă de bani este izvorul tuturor relelor. Banii nu trebuie priviţi ca un scop în sine. Ei sînt doar mijlocul, instrumentul folosit pentru atingerea unei multitudini de scopuri. A avea caracter în relaţia cu banii presupune şi capacitatea de a te bucura de fiecare obiectiv atins cu ajutorul banilor, astfel încît, prin cumpătare şi atenţie, să poţi merge mai departe în atingerea scopurilor următoare. Dacă omul are nevoie de atenţie şi echilibru într-una dintre întreprinderile vieţii sale, atunci aceasta este gestiunea banilor. Nimic nu poate produce mai mari dezamăgiri decît gestiunea incorectă, neatentă, a banilor.

Este mai mult decît evident că atitudinea plină de caracter ne poate ajuta să fim fericiţi, după cum lipsa de caracter este reţeta sigură spre nefericire. Modul în care tratăm lipsurile şi etapele dificile ale vieţii, modul în care ne întristăm, dar şi modul în care ne bucurăm de reuşitele noastre sînt definitorii pentru noi ca persoane fericite, în acord cu noi şi cu lumea. Caracterul este cel care trebuie să ne dea autocontrolul în bătălia pentru fericire, autocontrol care ne diferenţiază de lumea animală. Și tot prin caracter aflăm şi conştientizăm bucuria împlinirii, a atingerii scopurilor unei etape. Fără caracter, lupta în care ne aflăm devine una surdă, fără noimă, fără sens, în care uităm începutul şi nu mai desluşim finalităţile. Caracterul este, în acelaşi timp, puterea de a ne recunoaşte limitele şi de acţiona în interiorul lor. Caracterul ne dă puterea implicării atunci cînd este nevoie, dar şi puterea renunţării atunci cînd este nevoie. Nicolae Mărgineanu merge pînă acolo încît aduce în discuţie sinceritatea ca atribut al caracterului uman sănătos şi minciuna ca bază a bolii sociale („În nebunie, minciuna este una faţă de noi înşine. De aceea ea este inconştientă. În infracţiuni ea este una faţă de semeni şi de societate, în consecinţă ea poate fi şi conştientă. (…) De aceea suprema expresie a sănătăţii mintale rămîne sinceritatea şi naturaleţea şi nu prefăcătoria şi făţărnicia. (…) Colaborarea dintre conduită şi conştiinţă ne dă rolul social. Camuflarea conştiinţei prin conduită ocazionează masca. Aruncarea rolului social conduce la omul animal, lipsit de sentimentul ruşinii.“ – vezi Condiţia umană, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, pp. 13-14). Nu poţi fi fericit dacă te afli într-o permanentă stare de minciună şi dacă foloseşti minciuna în permanenţă în relaţiile cu ceilalţi. Minciuna creează mari dezamăgiri pentru „celălalt“, aducînd în discuţie calitatea de permanent perdant a celui sincer. Din acest motiv sînt tot mai puţini cei care îşi asumă povara de a duce adevărul. Într-o mare de minciună, adevărul devine chiar o povară greu, foarte greu de dus. De aceea minciuna are un  efect de disoluţie socială, fiind în sine un motiv de mare nefericire. Pentru că, după cum fericirea contaminează ca atitudine, şi nefericirea contaminează la fel. În acelaşi timp, sănătatea mintală, viguroasă, activă, nu poate fi întreţinută în neadevăr.

Revenind cu picioarele pe pămînt, trebuie să spunem că pariul cu libertatea şi prosperitatea este unul pe care România, ţara noastră, poate să-l piardă dacă nu va dezvolta un sistem educaţional, măcar la nivel de elită, care să crească caractere, oameni compleţi care să ştie şi carte, dar care să fie dispuşi să se bată şi pentru premisele fericirii lor şi a semenilor lor, oameni cu „voinţă bună“, cărora să nu le fie indiferentă situaţia lor, dar nici aceea a prietenilor, familiilor şi concetăţenilor lor. Educaţia în favoarea caracterului puternic este marele secret al bătăliei pe termen lung cu corupţia şi pentru recîştigarea dreptului nostru la fericire şi prosperitate. Or, la noi lucrurile par a fi scăpat definitiv de sub control dacă ne gîndim că tinerii sînt mult mai decişi decît chiar părinţii lor, după cum se vede cu ochiul liber, în stradă, în lupta pentru san­cţio­narea unui sistem corupt, năucitor de corupt. Pînă atunci este bine să întărim lupta împotriva corupţiei şi să ne amintim că Parchetele locale şi judeţene încă nu au început-o. Acolo sînt mii de procurori şi de poliţişti care nu-şi merită salariile şi care fac în continuare afaceri cu infractorii, aşteptînd desfiinţarea DNA‑ului. În altă ordine de idei, nu putem pune bolnavi mintali la capătul conductei cu bani şi să ne aşteptăm ca ei să nu mai fure pentru că ar trebui să le fie frică de DNA. Pînă apar oameni sănătoşi la cap trebuie să oprim conducta cu bani, mai ales cu bani publici. Privatizarea proprietăţii de stat este singura soluţie. Companiile de stat sînt în continuare jefuite. Oprirea acestui jaf este una din şansele şi marile provocări ale acestui guvern, tocmai pentru că nu este politic.

Dorel Dumitru Chiriţescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Feţele monedei – o dezbatere despre universalitatea banului, Editura Institutul European, 2015.