Ce este o criză?

Folosim atît de des cuvîntul „criză“ încît nimeni nu mai știe exact ce dorim să spunem. Dacă ar fi să ne luăm după gospodinele și panicații din presa noastră zilnică, lumea, în integralitatea sa, ar fi trebuit să fi dispărut încă de ieri. În realitate, lumea fizică și cea socială, inclusiv lumea românească cea reală, merg înainte fără să țină cont de părerea lor. Cuvîntul „criză“ provine din grecescul krisis care înseamnă punct de cotitură. Referindu-se la definiția crizei, din punct de vedere medical, Radu Vrasti arată: „Caplan concepea criza ca pe un răspuns scurt la un stres sever, răspuns care nu are structura unei boli, dar care trădează dezechilibrul mecanismelor individuale, homeostatice. După el, organismul se luptă să mențină o balanță homeostatică cu ambianța exterioară, balanță care este continuu amenințată de stimuli fiziologici și psihologici. Cînd această balanță este dezechilibrată, individul se angajează în activități destinate să o restaureze și astfel criza este definită ca o dezechilibrare temporară a echilibrului psihologic și fiziologic individual. Caplan consideră că o criză apare cînd o persoană se confruntă cu o problemă pentru care nu are soluția imediată și care, pentru moment, pare de nedepășit“ (Radu Vrasti, Ghid practic de intervenție în criză, www.vrasti.org). Chiar dacă vine din domeniul medicinei, considerăm această definiție ca fiind edificatoare. Surprinde în mod clar organismul uman ca pe un sistem care se poate confrunta cu situații de criză și ceea ce înseamnă criza pentru un asemenea sistem. Ca și organismul uman, sistemul social se poate afla, în principiu, în două stări. Poate fi în echilibru sau în criză. Echilibrul are, la rîndul său, o dinamică proprie și nu presupune ca sistemul respectiv să fie mort, în nemișcare. Echilibrul se manifestă printr-o dinamică anticipabilă a parametrilor săi, astfel încît sistemul nu produce surprize în evoluția sa. Un sistem în echilibru este deci un sistem dinamic, viu, ai cărui parametri de funcționare și de schimb de energie în interior, dar și în exterior sînt normali și predictibili. Modificările sale în transferul de energie și informație îi dau o dinamică complexă, în acord cu celelalte sisteme și cu sine însuși. Echilibrul presupune o egalitate la sine și la exterior. Cu timpul însă, sub influența modificărilor din exterior, dar și a acumulărilor de ordin interior, sistemul își caută o nouă paradigmă de funcționare. Acesta este, de cele mai multe ori, un efort de adaptare la nou, de căutare și găsire a unei noi paradigme de funcționare. Criza este doar faza pe care o parcurge sistemul în căutarea acestei noi paradigme, a acestui nou drum. Prin criză, sistemul se modifică, uneori atît de mult încît noul sistem poate să nu mai semene, în cadrele sale de manifestare, cu cel vechi. Criza poate anunța și desăvîrși, sub presiunea acumulărilor de care discutam, apariția unui nou sistem, mai dinamic și mai flexibil în funcționarea sa. Alteori, în funcție de nivelul tensiunilor interne, sistemul poate intra într-o stare de dizarmonie cu sine și cu exteriorul și poate să dispară, pur și simplu. O revoluție socială poate duce la schimbări atît de ample din punct de vedere social, încît vechea organizare să dispară definitiv, lăsînd locul unui nou tip de organizare. Revoluția Franceză, de exemplu, a dus la abolirea definitivă a monarhiei în Franța și la instaurarea Republicii Franceze. O criză poate sfîrși în dezordine și apoi în haos. Exemplele de acest gen sînt numeroase în istorie. Haosul este drumul către definitiva dispariție a vechiului sistem și apariția unuia nou. De exemplu, cu ocazia crizei economice din anul 2008, măsurile de combatere au evitat haosul și apariția unui nou tip de organizare economică. Sistemul capitalist și-a dovedit puterea de adaptare și flexibilitatea în raport cu așteptările oamenilor. Asta nu înseamnă că peste o sută de ani sau peste o sută cincizeci de ani, sau chiar mai devreme, sistemul capitalist, în forma pe care o cunoaștem azi, nu se poate schimba sub propriile acumulări. Dimpotrivă, dacă ar fi să previzionăm, am putea spune că lumea de mîine nu va mai semăna celei de azi și va fi cu siguranță alta. Schimbarea și adaptarea sînt caracteristicile unui sistem viu.

Continuînd discuția despre sistemele sociale, trebuie să mai spunem că o criză nu se identifică și nu se confundă cu modificările din mers ale sistemului și nici cu manifestările dinamicii sale. C.I. Gulian, în lucrarea sa Hegel sau filozofia crizei, arată că „o criză istorică este o încercare gravă a maturității spirituale a omului, o exacerbare a vrerilor și o verificare a limitelor și puterilor lui, o ciocnire zguduitoare între real și ideal, între sollen și sein – una dintre problemele la care mereu revine Hegel – între necesitate și libertate, între subiectiv și obiectiv, între năzuința individuală și «legile cetății», între curcubeul proiectat de conștiința valorică și stîncile aspre ale realității“ (C.I. Gulian, Hegel sau filozofia crizei, Editura Academiei RSR, București, 1970, p. 11). O criză este o etapă, un prag în care acumulările produc, prin violență sau fără violență, o ruptură în funcționarea de pînă atunci a sistemului. Așa cum nu orice creștere de prețuri, de exemplu, nu este inflație, nici orice modificare a parametrilor de funcționare ai sistemului nu reprezintă o criză. Există schimbare care nu se produce prin criză și care este posibilă în cazul sistemelor flexibile și dinamice în sens pozitiv. De fapt, acesta este marele pariu pe care îl poartă libertatea umană. Doar libertatea este cea care poate pune în evidență tensiunile din interiorul sistemului social și poate valorifica aceste tensiuni în favoarea unei schimbări predictibile și controlabile, adică o schimbare care nu se produce prin criză. Sistemele sociale închise nu sînt mereu capabile să detecteze tensiunile, să le asume și să producă schimbarea, tocmai ca urmare a acestor tensiuni. Socialismul, de pildă, prin modul în care este gîndit, ca o lume închisă, inflexibilă în raport cu individul și nevoile sale, nu a putut detecta acumularea tensiunilor și nici nu a putut elibera aceste tensiuni, decît prin declanșarea unor crize uriașe, care au fost revoluțiile anticomuniste. Criza, în acest caz, a invalidat, așa cum era și firesc, un mers nefiresc, ne-natural, al construcției sociale care este socialismul. Thierry de Montbrial, în opera sa Acțiunea și sistemul lumii, arată că „un sistem este într-o stare de echilibru dacă această stare este invariabilă de-a lungul timpului“ (Thierry de Montbrial, Acțiunea și sistemul lumii, Editura Expert, București, 2003, p. 180). Așa cum spuneam, echilibrul unui sistem nu trebuie înțeles ca absența vieții sale și prezența morții. Echilibrul despre care discutăm reprezintă acea stare de evoluție predictibilă și așteptată a sistemului respectiv. În același timp, autorul citat oferă o altă definiție pentru un sistem stabil, cu ajutorul savanților ruși Andronov și Pontryagin: „Mai interesantă este o altă definiție (pentru un sistem stabil – n.n.) a cărei formulare precisă a fost introdusă de matematicienii sovietici Andronov și Pontryagin în 1937; în general vom spune că un sistem dinamic este structural stabil, dacă structura sistemului însuși (adică totalitatea relațiilor dintre elementele sale), fiind ușor modificată, familiile de traiectorii au în comun aceleași elemente topologice, adică rezultă unele din altele prin deformare continuă. Altfel spus, o ușoară deformare a unui sistem stabil structural păstrează forma ansamblului traiectoriilor sale (…). Important este să înțelegem că există un concept profund de stabilitate care nu se identifică cîtuși de puțin cu imobilismul (…). Stabilitatea și schimbarea nu sînt incompatibile (…). Un sistem care nu este stabil structural poate suferi «bifurcații»  sau catastrofe…“ (Thierry de Montbrial, Acțiunea și sistemul lumii, Editura Expert, București, 2003, p. 180). Instabilitatea de ordin structural poate duce la haos și la refacerea sistemului sub altă formă. De fapt, criza poate anunța o instabilitate de ordin structural sau poate genera o nouă adaptare. Criza este momentul deconturilor și al deciziilor. Prin criză se decide dacă sistemul respectiv merge mai departe sau se reface sub altă formă. Un sistem social liber, adică aflat într-un schimb liber de informații și energie cu celelalte sisteme, are o capacitate mare de adaptare, astfel încît o eventuală criză să nu producă dispariția sa. Modificarea lui se poate produce în timp, în mod pașnic, în absența tensiunii de criză, prin continuă adaptare. Capitalismul de azi, de exemplu, nu seamănă deloc cu cel de secol XVIII sau de secol XIX, numai că tot despre capitalism vorbim. Criza apare ca fiind un moment de mare tensiune, de manifestare evidentă a contradicțiilor, un moment periculos și decisiv. Criza este momentul de șoc, în care sistemul își modifică parametrii de funcționare. Este momentul în care sistemul pune întrebări și caută răspunsuri, este momentul deciziilor. Criza este un concept legat și de noțiunea de progres. Occidentalii nu imaginează lumea decît ca venind dinspre trecut și mergînd înspre viitor. Sedlacek pune în evidență, în lucrarea sa Economia binelui și a răului, că există două concepții fundamentale despre lume și om. Este vorba despre concepția orientală, care consideră lumea ca evoluînd într-o viziune ciclică mirifică, și concepția iudeo-creștină. Autorul citat arată: „În epopeea lui Ghilgameș istoria nu merge în nici o direcție. Totul este o reprezentare ciclică, cu variațiuni minore, așa cum vedem în natură, iar poveștile au loc într-o stranie buclă temporală: povestea lui Ghilgameș se termină acolo de unde a început“ (Tomas Sedlacek, Economia binelui și a răului, Editura Publica, București, 2012, p. 93). Vechiul Testament ne oferă noțiunea de progres. Aceasta este baza pe care s-a așezat civilizația occidentală ca moștenitoare a unui alt tip de raportare la lume și la cosmos. Lumea și civilizația occidentală au sens, fiind dominate de început și de sfîrșit.

Criza nu este decît o parte a ciclului dezvoltării, partea cea mai de jos, cea mai discutată și cea mai disputată. Se întîmplă așa pentru că această parte a ciclului devenirii este și partea pe care oamenii nu ar dori niciodată să o traverseze. Ne dorim evoluție și dezvoltare, dar ne dorim ca această evoluție să nu treacă niciodată prin criză, ceea ce este imposibil, nenatural, împotriva legilor firești ale naturii și societății. Se discută mult în jurul crizei și efectelor sale negative, dar nu se discută deloc despre expansiune și efectele sale pozitive. Omul este obișnuit cu partea luminoasă a existenței sale și o primește ca pe un cadou, ca pe ceva meritat, dar în același timp se tînguiește în jurul a ceea ce este mai puțin fast în viața sa și consideră răul ca pe ceva nemeritat. De fapt, ca și în viață, lucrurile nu stau așa. Și binele, și răul fac parte din noi și din viața noastră, așa cum întunericul și lumina fac parte din trecerea firească a zilei. Dacă pînă acum devenirea de tip social nu a provocat interesul prea mare al cercetătorilor, de curînd există teorii conform cărora acest tip de devenire este chiar unul mai complicat decît devenirea lumii fizice. Devenirea prin criză este singurul tip de devenire pe care omul și planeta Pămînt îl cunosc. Criza este în noi și face parte din noi, din mintea noastră, din sufletul nostru. Criza este răul prin intermediul căruia se legitimează și se recunoaște binele. Fără criză nu am recunoaște evoluția și nu ne-am bate pentru evoluție, în dauna stagnării și înapoierii. Prin criză ne legitimăm și în lupta cu ea și cu efectele sale ne dovedim capacitatea de a influența lucrurile în bine, adică în acord cu noi înșine, cu natura noastră umană, dar și cu lumea fizică exterioară.

Dorel Dumitru Chiriţescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Feţele monedei – o dezbatere despre universalitatea banului, Editura Institutul European, 2015.

Foto: G. F. Hegel