Anticapitalismul
Atunci când discutăm despre referendumul din Marea Britanie este bine să nu ne grăbim cu judecățile superficiale. Acest vot nu este o întâmplare. Votul împotriva UE are foarte mult cauze. Faptul că milioane de oameni se pronunță acum pentru ieșirea din UE în vreme ce cu o generație în urmă părerea era una contrarie, ne duce cu gândul la mutații serioase în gândirea oamenilor. S-a întâmplat ceva. Între timp oamenii nu mai sînt atât de convinși de validitatea construcției sociale în mijlocul căreia trăiesc. În ochii lor capitalismul nu mai este atât de strălucitor iar ideea crizei perpetue, cu insistență cultivată în ultimele decenii, a început să prindă și să dea roade. Votul britanicilor este și un vot împotriva capitalismului. Gospodinele și bătrânii din Marea Britanie l-au ucis în mod ritualic, asumat, pe Adam Smith la el acasă. Acesta este un vot împotriva prosperității și libertăți al unei lumi ajunsă la apogeu civilizațional. Ei au impresia că tot ceea ce au în viața lor (adică lumină, căldură, pâine pe masă, viață lungă și prosperă) li se cuvine de la sine și nu sînt rezultatul firesc al tocmai organizării sociale pe care acum o neagă.
Nu există o construcție socială atât de îndelung disputată și contestată, așa cum este cea capitalistă. Anticapitalismul este tot atât de vechi precum capitalismul. Toți cei care au ceva de obiectat în legătură cu viața lor și cariera lor găsesc mereu vinovată lumea în care trăiesc. Pentru ei, această lume este profund strâmbă și nedreaptă. Niciodată, chipurile, această lume nu le oferă atât de mult precum ar merita. Pentru că avem un copil căruia nu-i place cartea este vinovată vecina de la trei, iar pentru că nu avem și noi o mașină mai bună, vinovat este șeful care nu vrea să ne mărească salariul. Problema moralei evitate, adică a căutării vinovaților aiurea, în altă parte, este o problemă general umană. Sînt puțini oameni care se declară anti-capitaliști din convingerea că lumea în general este strâmbă și trebuie îndreptată prin acțiune umană. Cei mai mulți, imensa majoritate a anti-capitaliștilor trăiesc această stare și se poziționează astfel din invidie, egoism și chiar dintr-o frondă “anti” care este chemată să le mângâie orgoliul personal și să-i ajute să-și trăiască propria viață ratată. Pentru că despre asta este vorba. (Jean Baechler descrie mai multe dimensiuni și cauze ale ambianței morale anticapitaliste: prima ar fi dată de o “o condamnare fără drept de apel a capitalismului”; a doua “rezultă din respingerea spontană a crematisticii ca intrinsec absurdă”; a treia dimensiune este dată de “spectacolul mizeriei populare”. Capitalismul, Editura Institutul European, Iași, 2001, vol.I, pp. 112-115). A nu reuși într-o lume a prosperității, așa cum este lumea capitalistă, te pune ca individ în situația unui negativism social, care se transformă ușor în ceea ce numim anticapitalism. Discutăm despre anticapitalism la modul general deoarece nu întotdeauna acesta are o încărcătură ideologică. Poți fi anticapitalist fără a fi neapărat socialist sau fascist. Pur și simplu poți nega fără a crede că obiectul negării ar putea avea o contrapondere în realitatea socială care te înconjoară. Din această cauză socialismul și fascismul sînt doar două forme, ideologizate, ale anticapitalismului (Jean Baechler arată: “Pervertirile gemene ale fascismului și comunismului, care au făcut din secolul XX un infern și o rușine pentru specia umană, sînt produse ale anticapitalismului”. Capitalismul, Editura Institutul European, Iași, 2001, vol. II, p. 196).
Capitalismul este o construcție socială îndelung atacată și criticată pentru că permite acest lucru. Construcția socială capitalistă acceptă critica, recunoaște eroarea, are capacitatea de a învăța din erori și prin aceasta poate și reușește o permanentă adaptare la om și la standardele sale de ființă tot mai sofisticată. Modelul cultural capitalist trăiește, se hrănește din critică și contestare. De aceea acest model nu mai seamănă aproape deloc cu cel din secolul al XVI-lea, să zicem, adică cu cel de plecare. Lumea de azi este alta ca rezultat al schimbărilor, uneori chiar violente, prin revoluții și războaie, deși în fundamentele sale, în spiritul său este aceiași. Tocmai pentru că este acuzat și a fost permanent acuzat că produce nedreptate, capitalismul a făcut pași uriași în a oferi o șansă oricărui om. Am inventat și am pus la punct intervenții ale statului, am inventat și am pus la punct sisteme de ajutorare socială, am inventat și am pus la punct sisteme de educație și sănătate tocmai pentru ca oamenii să nu se mai simtă străini în lumea pe care o construiesc și căreia îi aparțin. Una dintre caracteristicile aparte ale omului este aceea de a fi generos, de a oferi, de a se poziționa în favoarea celuilalt, de a încerca să facă ceva pentru semenul său, de a fi empatic cu suferința celui de lângă el. Mai ales nouă, creștinilor, ni se întâmplă adesea ca solidaritatea umană să se manifeste activ. Aceasta este baza aticapitalismului pentru cei mai mulți dintre intelectualii tuturor epocilor. Există, la noi la occidentali, credința că putem schimba lumea în care trăim și că trebuie să facem ceva pentru a schimba această lume. Acesta este procesul prin care a apărut socialismul. Este un rezultat al revoltei pentru nedreptățile pe care omul le vede în jurul său și pe care crede că le poate schimba, le poate repara, schimbând sistemul social care le-ar fi generat. Este o naivitate rezultată dintr-o prea mare generozitate. Bătălia cu nedreptatea nu poate fi confundată cu bătălia împotriva omului așa cum este el. Utopia socialistă a crezut că poate schimba omul, că-i poate modifica natura. Așa ceva nu este posibil.
Există ceva care îi unește pe anticapitaliști. Aceștia, fiecare din diferite motive, consideră că lumea așa cum este ea, este nedreaptă și că oamenii, ființe superioare, trebuie să facă ceva pentru a îndrepta această lume. Inegalitățile dintre oameni au constituit o permanentă sursă de inspirație pentru anticapitaliști și chiar una dintre bazele gândirii anticapitaliste. Aceste inegalități trebuie, în viziunea lor, desființate cu orice preț. Oamenii trebuie să devină egali, așa cum au fost lăsați de natură. Privită așa, lumea este în continuu perfectibilă și trebuie schimbată, pentru că este nedreaptă. Mulți dintre anticapitaliști sînt și atei. Ei nu recunosc lumea așa cum a fost creată și își propun să o schimbe, ei cu forțele lor. Există aici un fel de aroganță seducătoare a anticapitalistului. Din această cauză foarte mulți oameni sînt seduși de doctrinele sau de acțiunile anticapitaliste. Populismul politic european din aceste convingeri își extrage puterea. Mai ales oamenii fără repere și fără un sistem de valori bine conturat pot fi atrași foarte ușor în acest joc al himerelor. Pentru un om fără un scop precis în viață, anticapitalismul devine seducător, este ca și cum oamenii care iubesc animalele s-ar implic cu toată ființa lor în salvarea acestora. Ideea că poate schimba lumea din jurul său, făcută nedreaptă de către Creator, este una extrem de seducătoare pentru mulți oameni. Forța ideilor socialiste, de egalitate între oameni, nu trebuie luată în glumă. Oamenii pot fi seduși ușor, mai ales atunci când acumulează frustrări și pot deveni ușor sclavii unor utopii sau a unor modele false de tip societar. Istoria umană este plină de asemenea exemple. S-au purtat războaie, au izbucnit revoluții și s-au pierdut milioane de vieți în slujba utopiilor ce aveau în centrul lor ideea că oamenii trebuie să fie egali. Una dintre problemele socialiștilor este legată de interpretarea eronată a naturii egalității dintre oameni. Socialiștii consideră că natura ne-a făcut egali și că diferențele dintre noi sînt rodul acțiunii și organizării sociale. Interpretând astfel conceptul de diferențiere și diferența, se deschide un câmp larg pentru revoltă împotriva construcțiilor sociale umane. Noi oamenii, am fi vinovați pentru tot răul care se întâmplă și pentru toate diferențele și nedreptățile din societate. Dumnezeu ne face buni și drepți, iar noi ne diferențiem social pentru că sîntem răi. Efectul, în construcția socială socialistă, va fi acela că socialismul nu va respecta individul și libertățile sale, considerându-l o parte nesemnificativă a unui angrenaj social mult mai complex. Gândirea liberală consideră dimpotrivă că oamenii sînt diferiți de la natură, că nu dispun de aceleași, abilități și capacități, fiind indivizi distincți. În acest fel liberalismul recunoaște diferența dintre oameni. Pentru liberali, oamenii nu pot fi egali decât în fața legii, legea fiind singurul element chemat să niveleze social. Inegalitățile de ordin natural nu pot fi luate în discuție pentru că omul, indiferent cât ar acționa asupra lor nu le poate estompa. De aceea anticapitaliștii se vor concentra pe eliminarea diferențelor date de construcția socială umană.
Anticapitalismul este un mod de a gândi și chiar un mod de a fi care se distanțează da valorile promovate de lumea liberă și chiar neagă aceste valori, încercând, în formele sale ideologizate, să ofere soluții la acest tip de asociere socială umană. Anticapitalismul adună sub aceiași denumire o sumă de remanențe, frustrări, intenții bune, ideologii, generozități, toate considerând capitalismul vinovat de mersul greșit al lumii în care trăim. Anticapitalist poate fi socotit un protestatar de profesie din zilele noastre, un om care consideră capitalismul ca fiind vinovat de toate relele de pe pământ, dar anticapitaliști au fost și Marx sau Sartre. Așa cum subliniază Mises, intelectualii sînt segmentul social care se manifestă cel mai puternic în poziția de anticapitaliști. Principalul motiv ar fi acela că: “Din punctul lor de vedere, acest sistem abominabil de organizare economică a societății nu a adus decât rele și mizerie. După ei, în epocile de dinaintea Revoluției Industriale, oamenii erau fericiți și prosperi. Acum, sub regim capitalist, imensa majoritate ar fi constituită din săraci înfometați, exploatați fără milă de individualiști feroce” (Ludwig Von Mises, Mentalitatea anticapitalistă, Editura Universității “Alexandru Ioan Cuza” din Iași, Iași, 2011, p11). Universitățile occidentale și elitele occidentale sînt anticapitaliste iar oamenii pe care îi educă nu pot fi altfel. Populismul își face loc pentru că pariul intelectualității occidentale cu valorile conservatoare pare a fi pierdut. Nimeni nu-l mai citește pe Aristotel iar Adam Smith este bun de aruncat. Criza prin care trecem este una în primul rând identitară. Nu mai sîntem nimic pentru că nu mai credem în nimic. Relativismul moral este o capcană enormă. Este o criză generală dacă Marea Britanie părăsește UE și Donald Trump (politician care-mi amintește de Vadim Tudor în mod izbitor) crede că poate fi președintele Americii. Efectele prosperității și sațietății par a fi perverse. Este vorba despre indiferență, apatie dar și căutarea a “altceva”. Ori dincolo de om și libertatea sa nu se află nimic. Lumea occidentală devine debusolată și reintră pe făgașul marilor erori din trecut care au dus la două mari războaie mondiale. Ne întoarcem la trecut cu seninătate și cu zâmbetul pe buze.
Anticapitalistul a uitat frica și foamea miilor de ani din trecutul nostru și condamnă cu ușurință construcția socială care le-a eliminat. Deși se află în mijlocul acestui paradox, anticapitaliștii nu-l văd din cauza utopiilor și himerelor legate de egalitatea între oameni și de neajunsurile consumerismului. Azi, în occident, anticapitalismul este o modă și pentru că ei nu mai știu ce înseamnă foamea și frigul. Ei nu au trăit niciodată experimentul teribil și frustrant al dezumanizării adevărate și de aceea își permit să creadă că ceea ce trăiesc ei este de fapt dezumanizare.
Foto: Donald Trump, wikimedia commons
