Și altfel despre BNR
În ultimul timp au fost aduse o mulțime de acuze Băncii Naționale a României. Am uitat de mult să vorbim corect și liniștit unii cu alții. Se inventează mult iar în spatele invențiilor de tot felul se află, de cele mai multe ori, interese enorme. Cine țipă primul și țipă mai tare poate rămîne în conștiința publică ca fiind deținătorul adevărului. Ce este mai grav este faptul că în acest caz acuzele au fost poleite ușor cu puțină știință de carte și din această cauză par mai credibile. În general, consumatorul de știre, indiferent de canalul pe care o primește, rămîne cu impresia falsă “că acolo se întîmplă ceva”, chiar dacă persoana sau instituția atacată intervin și încearcă, în măsura limitelor pe care le impune bunul simț, să dezmintă șirul de minciuni care i se pun în spate. Și Banca Națională a României nu poate țipa. Din acest motiv cei de acolo se află în poziția imposibilă a înțeleptului chemat să scoată din baltă piatra aruncată de un nebun. Pentru că nu pot folosi același instrumentar de metode pentru a se apăra, în conștiința publică pot să rămînă ca vinovați. Băncile centrale sînt obligate la un comportament care interzice țipatul și bălăcăritul în public. Este vorba despre o tradiție îndelungată, încetățenită în sute de ani de gestiune a celui mai fragil activ care există în economie și care este moneda din hîrtie. Sute și sute de ani oamenii au crezut că bancherii dețin un secret al lor prin intermediul căruia pot conferi valoare unui nimic din punct de vedere material care este o bucată de hîrtie. Oamenii obișnuiți nu știu nici azi care este minunea care transformă în orice clipă, la un curs relativ stabil, leul în dolar sau în euro. Cum se face că bucățile de hîrtie emise de BNR (adică leii noștri) au valoare și valoarea lor este din ce în ce mai stabilă? Secretul bancherilor este acum cunoscut de toată lumea. Este vorba despre știință și despre economie. Gestiunea banilor din hîrtie este o activitate care trebuie făcută în liniște și cu seriozitate, deoarece sistemul economic al monedei din hîrtie este în sine un sistem cu o instabilitate mare, naturală. La această instabilitate, dacă se răspunde cu amatorism consecințele pot fi catastrofale. Independența față de politic se subînțelege și este obligatorie, tocmai pentru ca politicul să nu aibă acces la tiparnița cu bani. Toate statele moderne și democratice au bănci centrale independente. Înțelegînd independența nu ca lipsă de responsabilitate ci ca autonomie totală în conducerea proceselor monetare. Un director de spital nu poate niciodată să-i spună unui chirurg cum să taie și unde să taie. Sigur, managerul este într-un fel șeful chirurgului, numai că în sala de operații nu are ce căuta. Tot așa BNR răspunde prin rapoarte în fața Parlamentului dar activitatea sa nu poate fi supusă votului oamenilor politici, pentru simplul motiv că activitatea este una ultra specializată și nu poate fi supusă controlului decît prin efectele sale de durată, adică pe intervale mai mari de timp.
Eu cred că multe acuze i se pot aduce conducerii băncii noastre centrale și chiar nu m-am sfiit să aduc asemenea critici atunci cînd am considerat că se putea face mai mult sau ceva se putea face altfel. Și acum ar fi de discutat, dau un exemplu la întîmplare, despre comportamentul aberant în piața financiară al IFN-urilor. Aceste rînduri sînt scrise din poziția celui care crede în dezbaterea de idei și care consideră că nici BNR nu poate rămîne deasupra unei asemenea dezbateri. Atunci cînd critici un specialist trebuie însă să aduci argumentele specialistului și nu înjurături și voce țipată. Dar să critici BNR că nu a gestionat performant problema inflației și să-i ceri conducerii să plece dacă ratează ținta de inflație, mi se pare chiar aberant. Este aici vorba despre o înțelegere eronată a strategiei de funcționare a acestei instituții. Ținta de inflație nu poate fi asumată și nici nu este asumată de către BNR ca pe un obiectiv al unei organizații uteciste. Adică în sensul în care tovarășul secretar asumă în fața organizației să strîngă pentru reciclare o sută de borcane goale și dacă reușește numai nouăzeci atunci trebuie să-și dea demisia ca incompetent. Banca centrală este un supraveghetor permanent și discret al economiei și are datoria să folosească moneda în sprijinul economiei. Dar nu trebuie să trăim într-o utopie. Adevăratul manager al unei economii este guvernul sprijinit de clasa politică. Este nevoie de multă subtilitate pentru a induce o colaborare permanentă între politicile monetare și cele fiscale. Chiar dacă, acum în modernitate, guvernele nu mai au acces la tiparnița cu bani, au acces la banii ce alcătuiesc bugetul național. Incompetența și hoția clasei politice se pot desfășura aici în adevărata lor splendoare iar România este un exemplu clasic. Adevăratul obiectiv, de fond, al băncii centrale este susținerea unei dezvoltări economice sănătoase, neinflaționiste. Conducerea băncii centrale nu poate fi dată afară pentru că nu și-a atins ținta de inflație, după cum nu poate fi premiată dacă această cifră se află sub ținta planificată. Mai trebuie să spunem că inflația nu poate fi asumată ca țintă în sensul strict pe care îl invocam și pentru că acest fenomen, în economiile moderne, deschise (iar economia noastră, pe cale de modernizare, este una deschisă) nu poate fi influențat în totalitatea sa de către banca centrală. Există cazuri în care inflația nu are origini monetare, deci nu se datorează unei emisiuni excesive de bani în piață. Canalele de transmisie a presiunilor asupra prețurilor pot fi și altele decît emisiunea monetară. Discutăm aici despre influențele externe sau despre inflația (sau dezinflația) importată. Importul de inflație se produce odată cu schimburile comerciale. Cu alte cuvinte dacă importăm un bun dintr-o anumită țară și acestui bun îi tot crește prețul, atunci prețul său va alimenta inflația din țara importatoare. Inflația importată este un fenomen cu atît mai prezent cu cît economia respectivă depinde mai mult de importuri. România se află acum în acest caz. Situația prezentă este un inversă, în care România, prin scăderile de prețuri la combustibili la nivel mondial, importă dezinflație, adică scăderile de prețuri din exterior duc la scăderi de prețuri in interior și alimentează expansiunea economică. Mediul extern este important și determinant pentru o economie deschisă, deoarece economiile lucrînd împreună au tendința să intre în criză împreună și să iasă din criză tot împreună. Sînt procese asupra cărora capacitatea de intervenție a BNR este una redusă. Mai există un tip de inflație care scapă băncii centrale, indiferent cît de competentă este ea. Este vorba despre inflația prin costuri sau inflația prin ofertă, adică o creștere masivă de prețuri în economie datorată restrîngerii, reducerii, drastice a ofertei în economie. Situația Poloniei din anii ʼ80 ai secolului trecut și a României din anii ʼ90 ai aceluiași secol sînt două exemple clasice, de manual. În asemenea timpuri, băncile centrale nu pot decît să aștepte vremuri mai bune, vremuri în care politicul să se stabilizeze și să-și rezolve problemele de reformă.
O altă acuză, acum deja clasică, este aceea că BNR a mărit dobînda de refinanțare în perioada ultimei crize economice. Și eu sînt dintre acei care cred că momentele respective nu impuneau o scădere a dobînzii de refinanțare pentru motivul că economia românească nu ar fi putut valorifica atunci un impuls monetar și banii ar fi fugit în inflație. Pericolul ar fi fost enorm deoarece nu ar fi fost vorba despre o inflație obișnuită ci ar fi fost o stagflație, adică creșteri majore de prețuri suprapuse cu scăderi ale PIB-ului. Nu orice economie și nu în orice moment poate înghiți bani fără să facă „temperatură” (adică să intre în inflație). Atunci cînd relaxezi politica monetară trebuie să ții cont de multe variabile: faza ciclului economic în care te afli, mediul extern, mediul politic și guvernamental intern. BNR nu a dorit să penalizeze pe nimeni pentru simplul motiv că nu sănătatea unei firme sau alta este preocuparea sa, ci sănătatea economiei în ansamblu. Faza de jos a ciclului economic nu trebuie accelerată și nu orice economie se pretează la o asemenea accelerare. Folosirea monedei în dezacord cu ciclul economic este tot ceea ce un economist poate să-și imagineze ca fiind mai rău. Banii pot să dea sănătate sau pot să ucidă, ei sînt ca un medicament pe care doctorul trebuie să știe exact cui și cînd să-l administreze. România nu este America, adică cea mai mare economie a lumii în care tratamentul cu bani să-și facă imediat efectul. Obsesia conducerii BNR de a evita stagflația este una corectă, dovedită și de faptul că atunci cînd situația politică și economică internă și internațională a fost restabilizată, nu a ezitat să scadă drastic rata dobînzii de refinanțare. În prezent această rată este după părerea mea deja prea jos, și riscăm să accelerăm foarte tare. O creștere economică de peste șase procente este deja prea mult și prea repede pentru România.
Dar să revenim la perioada de criză pentru că este bine să ne amintim mediul politic absolut toxic de atunci, dominat de gălăgioși care au strigat „foc!!!” în cinematograf și apoi au luat-o la fugă. Băsescu îl acuza pe Tăriceanu că a adus criza în România iar cel din urmă se prefăcea că nu știe despre ce este vorba. A existat un partid care a spus că numai el are soluția ieșirii din criză și atunci cînd a ajuns la putere „ne-a scos din criză” tăindu-ne salariile, adică exact lucrul pe care nu trebuia să-l facă pentru a nu adînci psihoza crizei. La noi, deși nu au existat active toxice în portofoliul băncilor, criza a venit prin contagiune și prin gălăgia dezinhibată, de prost gust, a celor care ne conduceau. Auzindu-i cum urlă despre criză, mediul economic și social s-a conformat și chiar a intrat în criză. Efectul de contagiune a fost foarte prezent și devastator. Psihologia economică este încă o temă de cercetare și din acest punct de vedere atitudinea BNR a fost una impecabilă. A fost singurul loc, instituțional vorbind, de unde criza a fost tratată cu profesionalism și cu atenție. Regula fundamentală este aceea că nu strigi „foc!!!” în cinematograf, deoarece numărul de victime se poate dubla. Pot muri mai mulți oameni călcîndu-se în picioare, datorită panicii, decît ar fi produs în mod normal incendiul respectiv. BNR a trebuit să gestioneze un cinematograf în care un inconștient a strigat „foc!!!”
În încheiere ar trebui să discutăm, așa cum este normal și despre viitorul BNR și viitorul managementului său. Vom face asta deoarece epigonii care-și „mărturisesc” școlile pe la televizor pentru a da o poleială de încredere în ceea ce afirmă, sigur se gîndesc și la asta. Nu discutăm despre persoane, discutăm despre un profil. Un guvernator și chiar un membru al CA al BNR trebuie să se bucure de anumite calități personale. Este vorba despre un profil care să nu fi fost implicat politic (în nici un fel) și care să fie un economist liberal autentic, cu operă, adică lucrări serioase scrise, un om care să creadă în libertate și care să înțeleagă exact rolul unei asemenea instituții într-o țară liberă, parte a unei lumi libere. Un politruc etatist, poleit cu puțină știință de carte, indiferent de poziția în care se află, poate prejudicia grav România și BNR.
Dorel Dumitru Chiriţescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Feţele monedei – o dezbatere despre universalitatea banului, Editura Institutul European, 2015.
Foto: wikimedia commons
