Se spune, şi pe drept cuvînt, că atunci cînd unui om îi lipseşte pîinea zilnică de pe masă nu este decît problema lui. Dar, cînd unei părţi însemnate din oamenii unei ţări îi lipseşte pîinea de pe masă, atunci problema devine una a colectivităţii în ansamblul său, şi această colectivitate trebuie să reacţioneze. Mai ales după al Doilea Război Mondial am înţeles că omul este valoarea supremă şi am asumat acest lucru prin documente ştiute şi aprobate de către întreaga comunitate internaţională. Azi, cînd vorbim despre „probleme sociale“ sau „cazuri sociale“ ne gîndim, în primul rînd, la destine ratate, la consumul de alcool, la lipsa locurilor de muncă şi la sărăcie, mai ales la sărăcie, această boală cu cel mai îndelungat şi mai costisitor tratament posibil. Spun asta deoarece bătălia cu sărăcia se duce de către oameni şi naţiuni pe generaţii întregi, pe sute şi chiar mii de ani. Nu toţi oamenii, după cum nu toate naţiunile au vocaţia bogăţiei, ştiu să facă avere şi ştiu să gestioneze averea. Din milioane de motive, un om sau un grup de oameni rămîn în urma celorlalţi şi uneori chiar abandonează lupta cu viaţa.  Lumea modernă, occidentală, recunoaşte oricărui om dreptul la a dispune de cele cîteva elemente de bază necesare traiului. Este vorba despre alimente, căldură şi un minim de educaţie. Într-o lume a bogăţiei şi consumului, ar fi o ruşine ca cineva să mai moară de foame. Asistenţa socială este obligatorie şi se plasează în jurul asigurării nevoilor de bază, chiar fiziologice, pentru fiecare om. Din această cauză putem să ne socotim fericiţi, aparţinători ai lumii occidentale, o lume care a cîştigat bătălia cu sărăcia şi recunoaşte că această bătălie trebuie să continue chiar dacă ea se mai vede în estul Europei, în sudul Italiei sau în Portugalia – am dat exemple la întîmplare. Din motivele pe care le-am invocat, ca şi din altele, trebuie să fim solidari şi atenţi cu omul sărac şi să-i oferim posibilităţi de evadare. Cea mai cunoscută din aceste posibilităţi este educaţia. Într-o lume liberă, un om educat nu este niciodată un om sărac, poate doar dacă îşi doreşte în mod special o asemenea stare şi mod de viaţă. Există şi astfel de cazuri, dar nu despre ele dorim să discutăm. Spuneam că nu există o problemă mai complexă de rezolvat decît aceea legată de sărăcie. Ea are rădăcini în istoria unui popor, în cultura sa, în modul în care poporul respectiv reuşeşte să-şi valorifice avantajele şi factorii de producţie disponibili. Există popoare care nu au depăşit niciodată starea de sărăcie şi există popoare care nu o vor depăşi niciodată. În acelaşi timp, bătălia cu sărăcia este condusă şi asumată în mod diferit de la ţară la ţară sau de la un individ la altul. Şi pe acest front, noi românii sîntem pe cale de a ne demonstra incompetenţa şi superficialitatea. 

N u am putut sta deoparte nici în această campanie electorală şi am bătut din nou străzile şi satele patriei pentru a cunoaşte oameni şi pentru a sta de vorbă cu ei. România de acolo este alta decît cea legată de imaginile noastre şi de izolarea pe care ne-o impun, de cele mai multe ori, locul nostru de muncă şi preocupările zilnice legate de el. Mai ales satul, mediul rural, se află într-o situaţie disperată, în care cei mai mulţi sînt săraci şi fără speranţe de viitor. Statul român, în încercarea de a-i ajuta, le face şi mai rău. Invoc aici ajutoarele sociale plătite către mulţi oameni în sume de bani fixe. Numai în mod excepţional cu aceşti bani se achiziţionează alimente sau alte bunuri necesare. Aceşti bani nu sînt folosiţi niciodată pentru rechizitele copiilor sau pentru a le cumpăra bomboane sau jucării. De asemenea, nu sînt destinaţi încălzirii locuinţei sau pentru o bucată de pîine. Cea mai mare parte sînt daţi pe alcool şi finanţează cîrciumi sinistre, afumate şi întunecate, aflate în colţul satelor, în care se vinde alcool de proastă calitate care ruinează, pur şi simplu, sănătatea şi speranţele acestor oameni. Aceste locuri sînt cele mai căutate şi urîţenia lor este greu de imaginat. Nu poţi imagina tipul de degradare umană decît dacă mergi şi vezi cu ochii tăi un asemenea loc. Sînt friguroase, întunecate şi murdare. Acolo oamenii vin doar să se îmbete, şi asta le reuşeşte cel mai bine. Cei care nu au bani, cerşesc literalmente un pahar de băutură, promiţînd că îl vor achita cînd le vine ajutorul social. Vînzătorul este mereu un om galben la faţă, bolnav de atîta fum, dar şi pentru că aşa îl vedem noi poate din cauza luminii palide. El decide un fapt fundamental pentru aceşti oameni, adică cine bea şi cine nu bea în seara respectivă. Viaţa acestor oameni se duce între două determinări; primarul care „le dă“ ajutorul social şi cîrciumarul care „le dă“ alcool pe banii respectivi. De cele mai multe ori, banii de alcool se amestecă cu un litru de ulei sau un kg de făină, dar asta numai întîmplător. Banii nu ajung de la lună la lună, şi mereu există o datorie „la caiet“. „Caietul“ este preocuparea fiecărei familii şi motivul veşnic de dispută, dar şi speranţa rezolvării pozitive a problemei cu alcoolul din ziua respectivă. Nu se pune problema ca aceşti oameni să fie vreodată liberi, din punctul de vedere al exprimării votului. Ei ascultă de „domnu’ primar“ şi simplul zvon că primaru’ ştie cu cine votează ei îi determină să exprime acelaşi tip de vot, în bloc, fără rezerve. În spatele unei bune intenţii, aceea de a acorda ajutoare sociale celor săraci, se obţine un efect pervers de accentuare a situaţiei de sărăcie, dependenţă şi degradare socială. Banii destinaţi să ajute demolează, iar oamenii devin, din fiinţe sărace, oameni degradaţi, care, pentru un litru de bere, sînt capabili de orice. O idee generoasă devine, prin proasta sa aplicare în practică, extrem de nocivă. 

Un primar lucid îmi povestea cum aceşti oameni, şi din cauza modului în care se distribuie ajutoarele sociale, nu mai merg cu ziua la muncă, pentru că „mai bine stau pe degeaba, decît să muncesc pe degeaba“, nu mai cresc animale, nu mai muncesc la cîmp, preferînd să umble toată ziua ameţiţi, în căutare de alcool. Dealurile şi păşunile satului, altădată populate cu animale, sînt acum pline de mărăcini, iar în curtea celor mai mulţi asemenea oameni nu mai găseşti nici măcar o capră supărată. Tot el îmi mărturisea că, în orice tip de calcul electoral, el, ca primar ales, pleacă de la un plus de douăzeci de procente, în raport cu orice candidat posibil, deoarece aceşti oameni, prin dependenţa lor, sînt „foarte ascultători“. Evident că nu vedea nici o soluţie şi şi-a încheiat povestea cu un zîmbet vesel, însoţit de „asta e!“, expresie foarte cunoscută la noi, la români, şi pe care, pe loc am încercat să i-o demontez. Bineînţeles că există soluţii, şi cea mai rapidă şi la îndemînă este aceea a stopării imediate a plăţii în bani a acestor ajutoare sociale. De asemenea, nici folosinţa cupoanelor sau a tichetelor nu este de dorit, pentru că şi acestea pot fi transformate în bani şi apoi în alcool. Autorităţile de nivel teritorial mai mare decît comuna ar putea organiza licitaţii pentru distribuirea de alimente şi altele necesare traiului, şi firme specializate ar putea să facă distribuirea acestor ajutoare. Prin comparaţie, este de aplaudat iniţiativa de a acorda ajutoarele de încălzire direct pe factură şi ajutoarele europene direct în alimente de bază. Nici căldura şi nici alimentele respective nu mai pot fi transformate în băutură sau ţigări. 

Revenind la discuţia despre sărăcie şi şansele sale de combatere, trebuie să spunem că ne aflăm în mijlocul unei mari probleme. Educaţia este elementul fundamental pentru că numai educaţia „deşteaptă“, trezeşte omul. Iar un om netrezit nu va renunţa la statutul său de sărac, considerîndu-l ca pe un dat, ca pe un mod de viaţă firesc. Faceţi un experiment. Luaţi un om sărac trecut de prima vîrstă şi duceţi-l în cele mai bune condiţii de viaţă. Prima sa reacţie ar fi aceea de panică şi apoi de fugă la statutul anterior. Nu mai vorbim despre faptul că nu-şi va putea susţine noul standard material cu un statut social pe măsură. Oamenii care ies din sărăcie trebuie să iasă într-un proces natural, firesc, asimilabil şi profund conştientizat. Numai omul educat poate privi în urmă cu detaşare şi îşi poate asuma un nou destin, diferit de situaţia în mijlocul căreia s-a născut. A nu da oamenilor undiţe, ci a-i învăţa să pescuiască este un principiu liberal cu o încărcătură profundă, adevărată. Maimuţele nu pot folosi telefonul mobil nu pentru că nu le-ar fi util, ci, pur şi simplu, pentru că nu se află pe un asemenea nivel civilizaţional. Copiii şi tinerii trebuie trimişi la şcoli şi urmăriţi în parcursul lor, chiar dacă se nasc în familii în care cartea este considerată ceva nociv. Nu putem spune că luptăm cu sărăcia, dacă dăm bani de băutură şi ţigări unor oameni deja indiferenţi faţă de destinul lor, dar merită să facem orice pentru a extrage de acolo un copil, oferindu-i educaţie. În altă ordine de idei, trebuie să spunem că s-au făcut multe pentru dezvoltarea satului românesc, chiar dacă uneori s-a exagerat introducîndu-se canalizări la care nu se leagă nimeni sau amenajîndu-se parcuri lîngă păduri. Condiţiile sînt altele decît acum cîteva decenii, cînd generaţia mea pleca la şcoli. 

Avem nevoie de un program naţional, complex, de evaluare şi combatere a sărăciei. Este interesant cum, în cea mai mare parte a perioadei de după Revoluţie, am fost conduşi politic de o tendinţă ce se reclamă a fi social-democrată, dar nimeni niciodată nu s-a gîndit să elaboreze şi să pună în practică un asemenea plan. Este nevoie de un prag de sărăcie calculat şi recunoscut, de asistenţă socială permanentă şi de supravegherea inserţiei şi a traseului social. Bătălia cu sărăcia nu se duce de la un an la altul, ci pe zeci de ani, pe generaţii întregi. Combaterea analfabetismului este absolut obligatorie. Un analfabet este un om condamnat, iar un om cu şcoală este o persoană cu şanse. Sîntem în acest moment o ţară a profundelor disparităţi. Nu este rău că avem miliardari în euro, dar este rău că există, în mediul rural şi chiar în oraşe, oameni care pur şi simplu nu au ce mînca. Mîncare trebuie să dăm tuturor, învinşilor şi învingătorilor în lupta cu viaţa. O masă şi un pat cald sînt obligatorii şi le datorăm oricărei fiinţe umane care trăieşte în secolul XXI. 

Revenind la dezbaterea politică, vom spune că nu se poate face politică cu asemenea oameni. Din acest motiv, votul din mediul rural este profund distorsionat, fiind exercitat cu frica că cineva le poate tăia ajutorul social şi nu vor mai avea cu ce să-şi plătească datoriile de pe „caiet“. Ei depind, aşa cum spuneam, de primar şi de patronul birtului. Cel mai adesea primarul şi patronul fiind una şi aceeaşi persoană, dumnezeul lor, prietenul lor, naşul lor, vecinul lor. Din acest motiv, în exercitarea votului, doar la noi se poate întîmpla să existe localităţi în care exprimarea votului să capete însuşiri inimaginabile, ilogice şi chiar în afara legilor sociale. Vorbesc aici despre procente ce depăşesc pragul de 80%, exprimate pentru o persoană sau alta sau pentru un partid politic sau altul. Sărăcia şi nevoile, degradarea umană sînt un mare duşman al democraţiei. Aceşti oameni au o viaţă simplă ce se petrece între caiet şi sticla zilnică de bere. Experienţa de a li te adresa politic este una frustrantă, care se loveşte de un zîmbet amar în colţul gurii, care pare să-ţi spună că nu îi cunoşti deloc.  

A treia Romă. Despre capitalism, America şi criza din 2007

Foto: V. Dorolţi