Cine pe cine impozitează?

Statul este o formulă de organizare sofisticată, ce a apărut destul de tîrziu în evoluţia omului. Doar odată cu apariţia şi dezvoltarea capitalismului, oamenii, locuitori ai unor teritorii apropiate geografic şi cultural, s-au organizat în state, entităţi mai mari decît oraşele şi regiunile. Principiul era acela al unei comuniuni culturale, dar şi de interese care puteau fi mult mai uşor cultivate în interior şi apărate în afară. Guvernarea comună presupune că oamenii nu mai sînt supuşi oricărei imixtiuni în viaţa lor şi că bunurile şi munca le sînt puse la adăpost. Din această cauză, efortul uman permanent a fost îndreptat spre socializare şi crearea de construcţii şi instrumente sociale ale traiului în comun, tot mai sofisticate. Numai că siguranţa are un preţ, iar acest preţ a fost de-a lungul timpului impozitul, adică o sumă de bani sau bunuri pe care oamenii o puneau în comun pentru susţinerea acestei siguranţe. Impozitul era destinat plăţii celor care se ocupau cu administrarea şi apărarea teritoriului respectiv. Nu există cetăţean care să fie mulţumit vreodată că plăteşte bani unei entităţi, numai că omenirea nu cunoaşte un alt drum decît organizarea statală. În filmul

(cu Kevin Costner, regia Kevin Costner) se pun în evidenţă eforturile unor oameni de a se reorganiza într-o entitate socială articulată în urma unei apocalipse. Veştile circulă şi oamenii sînt avizi de informaţie. Ei speră că cineva va da semnalul refacerii ţesăturii sufleteşti şi politice. Pentru că apartenenţa la o comunitate este în primul rînd o apartenenţă a sufletului şi a minţii. Poştaşii îşi dau viaţa pentru a duce veştile. Începe să se trăiască din nou, iar informaţia, vestea, reface ţesătura distrusă în jurul unei nostalgii a binelui comun. Legenda poştaşului care vine domină o lume în refacere, avidă de mituri ale apartenenţei comune. Filmul este frumos şi pentru că aminteşte de vorbele lui Aristotel, care ne învăţa să nu construim oraşe mai întinse decît poate să se audă vocea celui care vesteşte. Este aici un înţeles adînc despre traiul în comun, comunicare, comuniune, informaţie şi conştiinţa traiului în comun. Oamenii caută cu disperare traiul împreună pentru că, aşa cum spuneam, numai astfel se simt solidari, apăraţi şi liniştiţi. Ce vreau să spun este că statul este mai mult decît o construcţie birocratică, o sumă de instituţii. Este certitudinea comuniunii de idealuri, de planuri şi de realizări. Statul este suflet formalizat, adus la suprafaţă prin instituţii. Atunci cînd statul a devenit abuziv sau totalitar, oamenii s-au răsculat ori au protestat. În statele moderne, dezbaterea despre mărimea impozitelor este una dintre cele mai aprige. 

De fiecare dată cînd vine vorba despre impozite îmi amintesc de atitudinea absolut răzvrătită a personajului meu literar preferat, Ilie Moromete. El acceptă cu greu că trebuie să dea bani la stat, bani obţinuţi din munca sa. Este o atitudine de frondă în faţa autorităţii, de sancţiune a unei autorităţi care nu face nimic pentru aceşti bani. Intuiţiile lui Moromete erau corecte. Atunci cînd strînge banii, ar fi normal ca autoritatea respectivă să dovedească legitimitatea acestei activităţi şi să dea socoteală periodic pentru sumele cheltuite. Din această cauză, în lumea occidentală, cheltuirea banului public este o activitate atent controlată de către organisme specializate. Moromete ştie că banii pe care-i plăteşte întreţin nepăsarea şi corupţia unei birocraţii care nu ştie ce este munca şi că aceşti bani sînt risipiţi, aruncaţi în vînt. Acel „N-am!!!“ hotărît pe care-l rosteşte atunci cînd îi vine preceptorul în curte este, în primul rînd, un protest. „Noi nu fătăm bani“, îi spune agentului fiscal care e gata să taie chitanţa. Viaţa era grea şi el găseşte chiar o soluţie: „Ori ridică preţul la grîu, ori scade fonciirea!“ Evident că nimeni nu îl asculta pe Moromete, dar el o spunea ca să se ştie că se poate şi altfel, adică celor care se află în fruntea treburilor să le pese de oamenii de la care strîng banii. Cînd i se spune că i se va lua vita din bătătură, personajul nostru trece la ameninţări: „N-o să luaţi voi vita din bătătură, pentru că atunci este de rău“. Revolta mută a celui care ştie că are dreptate, dar nu poate face nimic pentru a se apăra, fiindcă este singur în faţa forţei, este prezentă pe tot parcursul relaţiei personajului cu autoritatea. 

Am invocat exemplul lui Ilie Moromete pentru că, din păcate, nu sîntem mult mai evoluaţi azi decît acum cîteva generaţii. Avem în fruntea noastră acelaşi stat lacom şi indiferent, care strînge fonduri uriaşe pe care le foloseşte pentru plata unui uriaş aparat de stat, transformat într-o clientelă rea, rapace şi coruptă. Instituţiile statului român de astăzi sînt găuri negre în care aruncăm cu bani. Şefii lor îşi plătesc funcţiile ca pe timpul domniilor fanariote. În acelaşi timp, nu zboară o muscă fără ştiinţa „domnului director“ şi nu se achiziţionează un pachet de hîrtie fără ca o parte din bani să nu se întoarcă în buzunarul şefului. Acolo, ideea este să stai cît mai mult „pe funcţie“ şi să poţi fura cît mai mult. Este o corupţie de mărime mijlocie, care paralizează ţara şi care îşi vede liniştită de treabă. Visul acestor oameni este să se desfiinţeze odată DNA-ul şi să treacă şi povestea asta cu anticorupţia. Statul român este exemplul clasic de sălbăticie în conducerea politicilor fiscale şi de subordonare, prin control şi impozitare a oricărei acţiuni sau iniţiative economice. Este un stat la îndemîna oligarhilor locali şi naţionali în care, în preajma campaniei electorale, de exemplu, singura misiune a acestor instituţii este să strîngă bani pentru campaniile celor aflaţi la putere. Statul român este unul ilegitim în raport cu cetăţeanul, care strînge bani, dar nu oferă nimic sau aproape nimic. Este o organizaţie primitivă de perceptori agresivi care intră fără ruşine în curtea noastră şi ne iau vitele, fiindcă „pentru asta sîntem plătiţi“. Au trecut mai multe decenii de la Revoluţie şi singura lor preocupare a fost aceea de a strînge bani pe care să-i redistribuie, prin instituţii inutile, către clientela de partid şi de stat. Nu există un proiect major care să fi fost atins. Exemplul cu autostrăzile este unul clasic, care nici nu mai merită menţionat. Am făcut-o însă pentru a le reaminti cît sînt de incompetenţi, o incompetenţă vecină cu trădarea intereselor ţării. 

Acesta este, din păcate, cadrul pe care vi-l propun şi în care trebuie purtată discuţia despre reducerea TVA la alimente. A fost vorba aici, pînă la urmă, despre o alegere. Dacă cineva ar fi gîndit cu adevărat economic, atunci ar fi redus TVA cu cîteva procente (unul sau două, la început), în ansamblul economiei, la toate tipurile de mărfuri şi servicii. Numai că, după părerea mea, şi de această dată a învins calculul politic şi taxa s-a redus drastic numai la alimente. Pînă la urmă, este bine şi aşa dacă ţinem cont de două lucruri, şi anume că alimentele ocupă o pondere foarte mare în coşul nostru zilnic şi, în acelaşi timp, avem alimente scumpe în raport cu mărimea veniturilor. Aş fi militat pentru reducerea taxei în ansamblul economiei deoarece la noi această taxă este mare, iar efectul de încurajare ar fi fost oferit tuturor celor care fac ceva în această ţară, întregii economii, şi nu numai celor din sectorul alimentar. Am observat, cu ocazia dezbaterii publice provocate de această măsură, cuvîntul mai multor economişti. Din păcate, spre ruşinea lor, s-au împărţit rapid în două tabere. Unii dintre ei nici nu par a crede că economia este o ştiinţă, iar ei au o profesie. Cei care erau de partea Guvernului lăudau măsura cu orice argument, iar cei care erau de partea opoziţiei criticau măsura cu orice argument. Mai ales ultimii se aflau într-o situaţie de un hazliu sinistru. Cum să critici o măsură de scădere a unui impozit într-o economie sufocată de impozite, taxe şi perceptori cum este economia noastră? Culmea umorului a atins-o un asemenea „opozant“ care spunea cu voce tare, pe propria-i gură, că el, unul, în urma acestei măsuri, nu va mînca mai mult şi nu va merge de mai multe ori la restaurant. Este interesant să vezi cum un om se poate crede chiar buricul pămîntului. De asemenea, au mai fost cîţiva politicieni ai opoziţiei care criticau Guvernul – fără să-şi dea seama de ridicolul în care se află – că le-ar fi furat programul de guvernare. Vedeţi, noi ar trebui să înţelegem că, aşa cum s-au politizat culorile (nu te mai poţi îmbrăca în roşu fără să fii PSD-ist şi nici în galben fără să fii PNL-ist), s-au politizat şi pîrghiile de management macroeconomic. 

Ce efecte va avea această măsură în economia reală? Aici ne aflăm din nou pe un teren dificil. Or, ca economişti, trebuie să luăm în calcul în primul rînd „terenul“ pe care ne aflăm şi „clima“ în interiorul căreia judecăm. Dacă Romånia ar fi o ţară stabilă şi statul său ar fi de încredere şi predictibil în deciziile pe care le ia, atunci ar fi firesc ca preţurile la alimente să scadă, consumul de alimente să crească, producătorii de alimente să prospere, rata de colectare a taxei să se îmbunătăţească, economia în ansamblu să crească, producţia de alimente să se diversifice, potenţialul de export al producătorului român de alimente să crească, nivelul de trai să crească şi în România să existe un popor mai bine hrănit. Numai că ipoteza stabilităţii şi încrederii nefiind îndeplinită, este extrem de greu să spunem cîte din aceste efecte vor fi obţinute în plan real. În lipsa stabilităţii şi încrederii, este posibil ca multe dintre aceste efecte pozitive să se transforme în unele negative, adică preţurile să nu scadă, consumul să nu crească, nivelul de trai să nu se îmbunătăţească şi, mai mult, să avem o gaură în bugetul de stat. Omul care face economie, acolo jos, în fermă sau în magazin, nu se ia după poezii. El ştie cu cine are de-a face şi nu este sigur, şi pe drept cuvînt, că nu va mai veni unul la televizor din calitate de prim-ministru sau şef de stat să urle că este criză, să creeze panică în mod fals şi apoi impozitele să crească din nou. Măsura va avea mai multe efecte benefice pe cît de serioşi sîntem. Dacă va fi păstrată un timp îndelungat, evident că economia reală va răspunde pozitiv, pentru că legile economiei de piaţă sînt aceleaşi peste tot. Prin timp îndelungat nu înţelegem zile sau luni, ci ani întregi. Dacă tot spun că a fost furată din programul lor, liberalii ar trebui să o păstreze într-o viitoare guvernare. Dar cine ne garantează asta? Este posibil ca, venind la putere, ei să considere că măsura a fost PSD-istă şi să revină la TVA de 24% la alimente. Tocmai pentru că sînt amatori, nu am văzut vreun lider liberal care să aplaude măsura şi să spună că o va păstra. O asemenea susţinere publică ar fi întărit încrederea şi ar fi creat mediul de manifestare a efectelor favorabile. Partidele politice de la noi se manifestă asemenea unor găşti eterogene, ofuscate şi mereu supărate, gata de orice. Capitalismul se construieşte cu încredere, iar încrederea se obţine prin seriozitate. Aici avem de-a face cu antagonismul dintre maxima neseriozitate a omului politic (dovedită la noi de puşcăriile pline de politicieni hoţi) şi maxima atenţie şi seriozitate a omului de afaceri. Acesta din urmă nu-şi permite să ia decizii cu iubita în pat sau prin mesaje telefonice date pe sub masă în timpul şedinţelor de guvern.

După cum ne sînt liderii şi deciziile lor, tot aşa ne este şi economia. Dacă ei sînt răi şi impredictibili, puşi mereu pe ceartă şi arţăgoşi, atunci nimeni nu are încredere în deciziile lor şi nimeni nu interacţionează cu ei la modul pozitiv, prin faptul de a-i lua în serios. Dacă sînt serioşi, predictibili şi de încredere, atunci lumea de afaceri şi lumea în general interacţionează pozitiv şi răspunde pozitiv la semnalele lor pozitive. Această măsură este ca adevărul spus de gura unui păcătos: cei mai mulţi nu-l cred pentru că ştiu cine este cel care-l rosteşte.  

A treia Romă. Despre capitalism, America şi criza din 2007,